„Între cer și pământ”- Jón Kalman Stefánsson

Titlu: Între cer și pământ

Autor: Jón Kalman Stefánsson

Anul apariției: 2014

Editura: Polirom

Număr pagini: 240

Rating Goodreads: 4,16

      Între cer și pământ este prima carte din Trilogia fiordurilor, fiind primul roman tradus în limba română al autorului islandez Jón Kalman Stefánsson.

      Acțiunea se petrece în ținuturile sălbatice și înghețate ale Islandei, unde oamenii, pentru a supraviețui, sunt nevoiți să pescuiască în marea rece și adâncă, înfruntând frigul, vântul năprasnic care suflă dinspre miazănoapte și valurile înspumate ale mării.

      Personajul principal al romanului este un tânăr orfan, numit pe tot parcursul romanului Băiatul, al cărui tată s-a înecat în mare când el avea doar șase ani.

      Cred că lumea asta în care trăim nu e prea bună. N-am amintiri prea limpezi cu tata, ce-mi vine în minte e ce mi-a povestit mama, ea mi-a trimis multe scrisori în care mi-a povestit despre el. Îl descria în vorbe aşa de vii, că mi-a rămas totul în cap, nu trece o zi fără să mă gândesc la el, câteodată am impresia că stă lângă mine, ca să nu mai simt aşa de tare singurătatea. Parcă se uită la mine, parcă mă urmăreşte din fundul oceanului.

      Într-o dimineață, Băiatul iese în larg împreună cu cei șase bărbați din baraca sa, printre care se numără și Barour- prietenul său cel mai bun. Ghinionul face ca Barour să își uite pufoaica și cum vremea s-a schimbat brusc în noaptea aceea, făcându-se din ce în ce mai rece iar vântul suflase nemilos, Barour a murit de frig.

      Într-o clipă apa l-a făcut leoarcă pe Bárður, îi era frig, era aşa de ud şi de îngheţat, încât nu s-ar mai fi schimbat nimic nici dacă i-ar fi dat altcineva pufoaica lui, sacrificându-şi astfel propria viaţă şi poate primejduind-o şi pe a celorlalţi.

      Singurul lucru pe care îl mai poate face Băiatul pentru prietenul său este să înapoieze cartea pe care o citea Barour în dimineața dinaintea plecării și din cauza căreia, acesta și-a uitat pufoaica în baracă. 

      Mi-a plăcut mult cartea și abia aștept să citesc celelalte două volume: Tristețea îngerilor și Inima omului. Deși are puțin peste 200 de pagini, cartea nu se citește repede. Sunt multe personaje, cu nume greu de pronunțat și de reținut. În plus, este genul de carte care te face deseori să te oprești din lectură și să reflectezi la ceea ce a dorit să transmită autorul. Eu am notat-o cu 4 steluțe din 5 pe Goodreads

      Mi-am notat o mulțime de citate, mi-a fost greu să aleg doar câteva, pe care o să le redau mai jos.

      Fericirea, bucuria şi fierbinţeala dragostei, acestea sunt cele trei lucruri care ne fac oameni, care ne ajută să înţelegem de ce trăim şi de ce viaţa e mai grozavă decât moartea.

     Viaţa are chestia asta în plus faţă de moarte: ştii, într-un fel sau altul, la ce să te aştepţi, pe când moartea e cam tulbure, iar dacă e ceva cu care nu se împacă omul, atunci cu tulbureala asta nu se împacă, e mai rea ca toate. 

      Pur şi simplu nu ştiu cine sunt. Nu ştiu de ce trăiesc. Şi nu sunt sigur că mai am timp îndeajuns să aflu.(  Băiatul) 

      Muzica e fără pereche. E ploaia care udă deşertul, soarele care aduce lumina în inimi şi noaptea cea mângâietoare. Muzica uneşte oamenii. 

      „Nu ne puteam vindeca. Nu ne stătea gândul decât la cărţi, la cum să aflăm mai multe, ne însufleţeam dintr-odată, parcă ne pierdeam minţile când auzeam că a mai apărut vreo carte de seamă, stăteam să ne închipuim despre ce e, vorbeam seara, după ce adormeaţi, despre ce s-ar putea afla în ea. Apoi o citeam cu rândul sau amândoi deodată, dacă tot ajunseserăm să punem mâna pe ea, în original sau recopiată“. 

      Ca să-şi găsească rostul, unii o apucă pe un drum tare lung şi greu; poate nu vor găsi niciodată nimic de-adevăratelea, poate nu vor vâna altceva decât umbra unui ţel, urma unei dezlegări, sau poate îşi vor găsi liniştea chiar în căutarea asta.

      Vorbele sunt săgeţi, gloanţe, păsări care-i răpesc pe vitejii din poveşti, vorbele sunt peşti mai vechi decât lumea, care descoperă taine înspăimântătoare în fundul prăpăstiilor, vorbele sunt un năvod larg, cât să încapă toată lumea în el şi să cuprindă cerul, numai că uneori vorbele nu sunt nimic-nimic, numai zdrenţe obosite şi găurite de ger, şubrede adăposturi pe care le calcă în picioare moartea şi nefericirea. 

      (...) viaţa omului nu-i decât înaintare împotriva întunecimilor din lume, împotriva trădărilor, cruzimii, laşităţii, o înaintare care pare deseori cu totul disperată, dar în voia căreia ne lăsăm cât mai e o umbră de nădejde. 

      (...) suntem ce spunem în vorbe, dar suntem şi ceea ce trecem sub tăcere. 

      (...) noi n-o să pricepem niciodată în ce constă legătura aceea care face ca doi oameni să rămână alături toată viaţa, puterea ei e aşa de mare, că nici ura n-o dezleagă. 

      (...) unii oameni ne sunt dragi şi ne îndrăgesc la rândul lor, trebuie să avem grijă de ei şi să ne străduim să nu lăsăm pe mâine ce putem face azi, viaţa e prea scurtă şi uneori se sfârşeşte pe neaşteptate.