" Arta subtilă a nepăsării" - Mark Manson

Titlu: Arta subtilă a nepăsării: o metodă nonconformistă pentru o viață mai bună

Autor: Mark Manson

Data apariției: Noiembrie 2017

Editura: Lifestyle publishing 

Număr pagini: 238

Rating Goodreads: 3.92 din 5

      Arta subtilă a nepăsării ne prezintă, așa cum reiese și din subtitlu, o metodă nonconformistă de a privi viața, pe care nu am mai întâlnit-o în nicio carte de dezvoltare personală până acum. Nu pentru că aș fi citit eu foarte multe cărți de acest gen, dar cele pe care le-am citit, aveau la bază noțiunea de gândire pozitivă. Ei bine, această carte pune accent, contrar așteptărilor mele, pe latura negativă a lucrurilor, pe valorile neconvenționale, și anume: responsabilitatea, nesiguranța, eșecul, respingerea și, nu în ultimul rând, acceptarea morții. 

      Să nu-ți pese înseamnă să privești în față cele mai terifiante și mai dificile provocări ale vieții și totuși să treci la acțiune.

      Prin responsabilitate, autorul se referă la faptul că omul este responsabil pentru orice i se întâmplă în viață, indiferent dacă este sau nu vina lui. În opinia sa, acceptarea responsabilității constituie primul pas spre rezolvarea problemelor noastre. 

      Ceea ce mi-a plăcut îndeosebi la această carte, sunt exemplele pe care ni le oferă autorul. Nu este genul acela de carte de dezvoltare personală plină de teorie și de "sfaturi" care te obosesc la un moment dat, ci autorul ne expune punctul său de vedere prin exemple concrete din viața lui sau din viața unor personalități. Cartea mi-a adus aminte de Cele cinci limbaje ale iubirii, de Gary Chapman, o carte foarte frumoasă, pe care o recomand oricui, unde scriitorul ilustrează limbajele tot prin exemple concrete. 

      Nu am rezonat chiar 100% cu exemplele lui Manson în ceea ce privește responsabilitatea și aici mă refer la responsabilitatea în fața tragediilor oribile. Sunt de acord cu faptul că noi alegem cum să gestionăm experiențele dureroase, cum le putem transforma în experiențe benefice ulterior, dar consider că acest lucru depinde  de personalitatea și de caracterul fiecărei persoane. 

       Manson ne mai vorbește despre formele nesănătoase ale iubirii, despre relații toxice, despre încredere, despre angajament, despre sinceritate și importanța de a spune „ nu”.

      Problema e că iubirea romantică seamănă foarte mult cu cocaina. Adică, seamănă înfricoșător de tare. În sensul că stimulează aceleași părți ale creierului. Îți dă o stare de euforie și te ajută să te simți bine o perioadă, dar creează cel puțin tot atâtea probleme cât rezolvă, așa cum face și cocaina. 

      Ne definim prin ceea ce respingem. Dacă nu respingem nimic( poate și din frica de a nu fi respinși la rândul nostru), practic nu avem identitate. 

      Încrederea e ca porțelanul chinezesc. După ce l-ai spart o dată, s-ar putea să-l poți reface, cu grijă și atenție. Dar dacă îl mai spargi o dată, se va împrăștia în mai multe bucăți si-ți va fi deja mult mai greu să-l repari. Cu cât îl spargi mai des, cu atât se fărămițează în mai multe bucăți și devine mai imposibil de reparat. Prea multe cioburi și prea mult praf.

      Spre final, scriitorul american abordează subiectul eului conceptual, conform teoriei lui Becker, care susține că omul își dorește să lase ceva în urma lui pentru a compensa dispariția eului fizic, subliniind importanța conștientizării și acceptării propriei efemerităti.

 << Bukovsky scria candva: „Toți vom muri, toți până la ultimul. Ce balamuc. Numai pentru asta și ar trebui să ne iubim unii pe alții. Dar nu ne iubim. Suntem terorizați și aplatizați de mizeriile vieții; Suntem consumați de nimicuri.” >>