„ Eleonor Oliphant se simte excelent”- Gail Honeyman

Titlu: Eleonor Oliphant se simte excelent 

Autor: Gail Honeyman

Anul apariției: 2019

Editura: Rao

Număr pagini: 352

Rating Goodreads: 4.27

      Mereu am fost mândră că mă pot descurca singură. Sunt o adevărată supraviețuitoare- sunt Eleonor Oliphant. Nu am nevoie de nimeni altcineva- nu lipsește nimic din viața mea, nu e nicio piesă lipsă în propriul meu puzzle. Sunt o entitate autonomă.

       Citatul de mai sus reflecta crezul tinerei Eleonor Oliphant, în vârsta de 30 de ani. Dar lumea ei se schimbă radical când îl întâlnește pe Johnnie Lomond, un renumit muzician, de care se îndrăgostește la prima vedere. Îmbrăcat ca un adevărat gentleman, Eleonor este convinsă ca a găsit iubirea vieții sale și bărbatul pe care „Mami” l-ar fi considerat perfect pentru ea.

      Mă convinsesem că el era acela, că el m-ar fi putut ajuta să fiu normală, că ar fi reparat tot ce era în neregulă cu viața mea. Cineva care m-ar fi putut ajuta să mă descurc cu Mami, să îi ignor vocea în timp ce îmi șoptea la ureche, spunându-mi că sunt rea, că am greșit, că nu am fost destul de bună.

      Supraviețuitoare a unui incendiu, Eleonor a fost mutată din plasament în plasament până când a împlinit șaptesprezece ani și a primit apartamentul unde locuiește momentan. După absolvirea facultății, domnișoara Oliphant se angajează la firma de design grafic a  lui Bob, unde îl întâlnește pe Raymond, „un depanator de calculatoare cu o serie de obiceiuri sociale nefericite” și astfel își face primul ei amic.

      Viața lui Eleonor este tristă și deprimantă, marcată de singurătate, vinovăție și temeri dar personajul lui Eleonor te cucerește iremediabil. Am compătimit-o și am îndragit-o totodată pe tânăra domnișoară Oliphant, fiind acaparată încă de la început de povestea ei, pe care autoarea ne-o relatează într-o manieră tragico-comică , învăluind-o în mister până la final. Eu i-am dat 4 steluțe din 5.

      Citate: 

      În cazul în care tăcerea și singurătatea mă apasă și mă bântuie, strivindu-mă, sculptând în mine ca în gheață, trebuie să vorbesc cu voce tare, uneori doar ca să îmi demonstrez că sunt încă vie.

       Unii oameni, cei slabi, se tem de singurătate. Ceea ce nu reușesc să înțeleagă este aspectul foarte eliberator al singurătății – odată ce îți dai seama că nu ții nevoie de nimeni, poți avea grijă de tine fără probleme. Asta e toată chestia: este cel mai bine să ai grijă de tine. Nu îi poți proteja pe alții, oricât de mult ai încerca. Încerci, dar nu reușești, și lumea se prăbușește în jurul tău, arzând complet.

       În zilele noastre, singurătatea este noul cancer – un lucru rușinos, jenant, cu care ai de-a face într-un fel obscur. Un lucru de temut, incurabil, atât de îngrozitor, încât nici nu îndrăznești să-l menționezi; ceilalți oameni nu vor să audă cuvântul rostit cu voce tare, de teamă ca nu cumva să fie afectați și ei sau să provoace astfel soarta și o groază asemănătoare să se abată asupra lor.

      „Când citești despre monștri, am spus, uiți că ei aveau familii. Ei nu apar de nicăieri. Nu te gândești niciodată la oamenii care rămân în urmă ca să facă față consecințelor.”