„ Soția diplomatului”- Pam Jenoff

 

Titlu: Soția diplomatului 

Autor: Pam Jenoff

Editura: Litera 

Colecția: Blue Moon

Data apariției: iulie 2021

Număr pagini: 378

Rating Goodreads: 3,94

      Jenoff explorează, cu sensibilitate și compasiune, situația dramatică lăsată de al Doilea Război Mondial și scoate la lumină această perioadă a istoriei Europei.   

( Library Journal)

      Soția diplomatului este continuarea cărții Iubita comandantului scrisă de Pam Jenoff, fiind a treia carte din serie.

      Personajul principal din acest roman, este, de această dată, un personaj secundar din cel de-al doilea volum și anume Marta Nederman.

      După ce și-a pierdut părinții și prietenii alături de care lucra în rezistență, în timpul războiului, Marta ajunge, grav bolnavă, prizonieră într-un lagăr nazist. Numărându-se printre supraviețuitori, la sfârșitul războiului, Marta se trezește într-o tabără pentru refugiați a Aliaților, unde îl reîntâlnește pe Paul, soldatul american care o salvase din închisoarea nazistă.

      Dar un eveniment nefericit are loc iar Marta este nevoită să plece în Anglia, lăsându-l în urmă pe Paul, bărbatul chipeș de care se îndrăgostise.

      Soarta îi aduce din nou împreună însă, pe cei doi îndrăgostiți, ca să-i despartă apoi într-un mod tragic. Rămasă singură, într-o țară străină, fără familie și fără serviciu, Marta se căsătorește cu Simon, un diplomat britanic, care îi oferă o slujbă ca secretară a sa, la Ministerul de Externe. 

      Când guvernul britanic află că există un spion comunist care le-a compromis activitatea printr-o scurgere masivă de informații, Martei îi revine misiunea de a merge la Praga pentru a obține un cifru, esențial pentru a depista care dintre agenții britanici lucrează, în realitate, pentru sovietici. Astfel, viața Martei va fi pusă din nou în pericol, întâmpinând numeroase obstacole și primejdii pentru a-și îndeplini sarcina. 

      Deși au fost câteva coincidențe incredibile, mi-a plăcut că am avut parte de acțiune și suspans, cartea fiind plină de răsturnări de situații. O lectură captivantă despre eroism, dragoste și trădare, pe care o recomand cu drag! Eu i-am oferit 4 steluțe pe Goodreads. Abia aștept să citesc și cealaltă carte din serie, intitulată, Fiica ambasadorului, pe care am achiziționat-o recent.

      Viața este complicată, răspunde Jan. Este imprevizibilă și scurtă...Dar ține minte, există întotdeauna un preț pentru alegerile pe care le facem.

 

" Arta subtilă a nepăsării" - Mark Manson

Titlu: Arta subtilă a nepăsării: o metodă nonconformistă pentru o viață mai bună

Autor: Mark Manson

Data apariției: Noiembrie 2017

Editura: Lifestyle publishing 

Număr pagini: 238

Rating Goodreads: 3.92 din 5

      Arta subtilă a nepăsării ne prezintă, așa cum reiese și din subtitlu, o metodă nonconformistă de a privi viața, pe care nu am mai întâlnit-o în nicio carte de dezvoltare personală până acum. Nu pentru că aș fi citit eu foarte multe cărți de acest gen, dar cele pe care le-am citit, aveau la bază noțiunea de gândire pozitivă. Ei bine, această carte pune accent, contrar așteptărilor mele, pe latura negativă a lucrurilor, pe valorile neconvenționale, și anume: responsabilitatea, nesiguranța, eșecul, respingerea și, nu în ultimul rând, acceptarea morții. 

      Să nu-ți pese înseamnă să privești în față cele mai terifiante și mai dificile provocări ale vieții și totuși să treci la acțiune.

      Prin responsabilitate, autorul se referă la faptul că omul este responsabil pentru orice i se întâmplă în viață, indiferent dacă este sau nu vina lui. În opinia sa, acceptarea responsabilității constituie primul pas spre rezolvarea problemelor noastre. 

      Ceea ce mi-a plăcut îndeosebi la această carte, sunt exemplele pe care ni le oferă autorul. Nu este genul acela de carte de dezvoltare personală plină de teorie și de "sfaturi" care te obosesc la un moment dat, ci autorul ne expune punctul său de vedere prin exemple concrete din viața lui sau din viața unor personalități. Cartea mi-a adus aminte de Cele cinci limbaje ale iubirii, de Gary Chapman, o carte foarte frumoasă, pe care o recomand oricui, unde scriitorul ilustrează limbajele tot prin exemple concrete. 

      Nu am rezonat chiar 100% cu exemplele lui Manson în ceea ce privește responsabilitatea și aici mă refer la responsabilitatea în fața tragediilor oribile. Sunt de acord cu faptul că noi alegem cum să gestionăm experiențele dureroase, cum le putem transforma în experiențe benefice ulterior, dar consider că acest lucru depinde  de personalitatea și de caracterul fiecărei persoane. 

       Manson ne mai vorbește despre formele nesănătoase ale iubirii, despre relații toxice, despre încredere, despre angajament, despre sinceritate și importanța de a spune „ nu”.

      Problema e că iubirea romantică seamănă foarte mult cu cocaina. Adică, seamănă înfricoșător de tare. În sensul că stimulează aceleași părți ale creierului. Îți dă o stare de euforie și te ajută să te simți bine o perioadă, dar creează cel puțin tot atâtea probleme cât rezolvă, așa cum face și cocaina. 

      Ne definim prin ceea ce respingem. Dacă nu respingem nimic( poate și din frica de a nu fi respinși la rândul nostru), practic nu avem identitate. 

      Încrederea e ca porțelanul chinezesc. După ce l-ai spart o dată, s-ar putea să-l poți reface, cu grijă și atenție. Dar dacă îl mai spargi o dată, se va împrăștia în mai multe bucăți si-ți va fi deja mult mai greu să-l repari. Cu cât îl spargi mai des, cu atât se fărămițează în mai multe bucăți și devine mai imposibil de reparat. Prea multe cioburi și prea mult praf.

      Spre final, scriitorul american abordează subiectul eului conceptual, conform teoriei lui Becker, care susține că omul își dorește să lase ceva în urma lui pentru a compensa dispariția eului fizic, subliniind importanța conștientizării și acceptării propriei efemerităti.

 << Bukovsky scria candva: „Toți vom muri, toți până la ultimul. Ce balamuc. Numai pentru asta și ar trebui să ne iubim unii pe alții. Dar nu ne iubim. Suntem terorizați și aplatizați de mizeriile vieții; Suntem consumați de nimicuri.” >>

 

 

 

       

      

    

„ Din nou la Pemberley”- Julia Barrett

Titlu: Din nou la Pemberley- continuarea romanului Mandrie și prejudecată 

Autor: Julia Barrett 

Anul apariției: 2013

Editura: Orizonturi

Colecția: Romane celebre continuate 

Număr pagini: 272

Rating Goodreads: 3.34 din 5

      Literatura clasică a avut, are și va avea un loc aparte în sufletul meu. Dragostea mea pentru lectură a început cu un roman clasic intitulat La răscruce de vânturi, de Emily Brönte, roman care a devenit și preferatul meu. Apoi a crescut datorită operelor surorii sale, Charlotte Brönte: Villette și Jane Eyre, după care, această pasiune, a înflorit cu romanele fermecătoare ale lui Jane Austen: Mândrie și prejudecată, Persuasiune și Rațiune și simțire. 

      Romanul Mândrie și prejudecată l-am citit acum trei ani și mi-a plăcut foarte mult. Când am aflat că există o continuare a acestuia, mi-am dorit foarte tare să o citesc și astfel am intrat în posesia cărții Din nou la Pemberley, scrisă sub pseudonimul Julia Barrett. 

      Nu am citit-o imediat, cartea a stat câțiva ani pe raftul meu, nu aș putea spune de ce, poate de teama de a nu rămâne dezamăgită, poate din cauza faptului că am citit mai multă literatură contemporană în ultimii ani, cert este că anul acesta mi-am propus să citesc mai multe opere clasice, precum și continuările romanelor mele preferate. 

      Cartea pe care am citit-o, este cea apărută în colecția Romane celebre continuate, de la Editura Orizonturi, ediție care mi-a plăcut foarte mult, având o copertă tare frumoasă, cu titlurile celor două romane scrise în relief. Cartea este structurată în șase părți și cuprinde patruzeci și patru de capitole scurte, motiv pentru care este foarte ușor de citit și de manipulat.

      Stilul de scriere este de asemenea, ușor, plăcut, nu se compară cu cel al lui Jane Austen din secolul al XIX-lea, bineînteles, dar Julia Barrett reușește totuși să creeze atmosfera epocii respective utilizând un limbaj specific și înfățișându-ne aceleași personaje, puse în situații diferite, însă într-o manieră destul de asemănătoare ca în primul roman, atât din punct de vedere al desfășurării acțiunii cât și prin stilul plin de umor, de sarcasm sau de considerație la adresa personajelor.

      Romanul începe cu un mic rezumat al cărții Mândrie și Prejudecată, lucru care poate ajuta cititorul să-și reîmprospăteze memoria, dacă nu a citit recent primul roman, așa cum a fost în cazul meu. 

       Personajul principal al cărții este Georgiana Darcy- sora arogantului domn Fitzwilliam Darcy, din Mândrie și prejudecată , stăpânul domeniului Pemberley.

       Povestea începe cu debutul domnișoarei Darcy în societate, eveniment organizat la conacul Pemberley din Derbyshire. 

      Cunoscând dezamăgirea în dragoste la vârsta fragedă de cinsprezece ani, Georgiana se hotărăște să nu-și mai ofere inima, cu ușurință, niciunui bărbat, devenind acum la șaptesprezece ani mai cumpătată și dornică să lupte împotriva slăbiciunilor sale. 

      Pe măsură ce înflorea în ea feminitatea, copilul de altădată se preschimba într-o femeie nespus de atrăgătoare. Era înaltă, cu un trup armonios, iar mișcările ei erau pline de grație. Aceste însușiri la care se adăuga și zestrea pe care o aducea, făceau din domnișoara Darcy una dintre partidele cele mai strălucite. Însă, deși îi plăcea să fie curtată de un impresionant număr de pretendenți ireproșabili, totuși nu alesese pe niciunul. Le zâmbea tuturor, se purta frumos cu ei, dar nu făgăduia nimănui nimic.

       La bal își face apariția Thomas Heywood, un tânăr căpitan de marină, întors recent dintr- o misiune de luptă, dar Georgiana, deși se simte atrasă de el, își impune să aștepte până ce bărbatul își va dovedi calitățile, nedorind să-și mai asume riscul unei pasiuni necugetate. 

       Între timp, îi atrage atenția și arhitectul Leigh Cooper, angajat de domnul Darcy pentru a reda grația și frumusețea conacului Pemberley. 

      Care dintre cei doi bărbați va fi cel cu adevărat superior, cel care îi va satisface așteptările, nu va fi chiar așa de greu de ghicit. Mi-aș fi dorit ca scriitoarea să fi pus mai mult accent pe relația dintre cei doi îndrăgostiți, așa cum a procedat Jane Austen în primul roman cu personajele Darcy și Elizabeth, însă, din păcate, am rămas dezamăgită din acest punct de vedere. Nu am simțit emoția, mi-aș fi dorit mai mult dialog între cei doi, am simțit că „ alesul” a fost lăsat cumva în umbră. 

      Pe de altă parte, cartea e drăguță, are un farmec aparte, cum sunt cărțile de genul acesta, părerea mea este că merită citită. Eu am notat cartea cu 3.5 steluțe din 5.

„ Oameni anxioși” - Fredrik Backman

Titlu: Oameni anxioși 

Autor: Fredrik Backman

Anul apariției: 2021

Editura: Art

Număr pagini: 464

      Aceasta este o poveste despre un pod, despre idioți, despre o luare de ostatici și o vizionare de apartament. Dar și o poveste de dragoste. De fapt, mai multe.

      În acest roman, intitulat Oameni anxioși, Fredrik Backman țese o poveste despre oameni în primul rând, despre sentimentele, complexele și anxietatea lor. 

      Într-o zi mohorâtă de iarnă, în centrul Scandinaviei, chiar înainte de ajunul Anului Nou, un spărgător hotărăște să jefuiască o bancă. Dar, spre ghinionul lui, banca se dovedește a fi o agenție care nu lucrează cu numerar. 

      Fugind de poliție, spărgătorul nimerește într-un apartament unde se organiza o vizionare de apartament. Prin urmare, el decide să îi ia ostatici pe oamenii aflați la fața locului: două cupluri, o  directoare de bancă și o bătrână în vârstă de 80 de ani. 

      Făptașul nu era unul obișnuit. El era doar un om care avea nevoie de suma de 6500 de coroane pentru a plăti chiria și avea de gând să înapoieze toți banii băncii, cu dobândă.

      De ce este o poveste despre un pod?

      În urmă cu zece ani, un bărbat s-a aruncat de pe un pod. Înainte, i-a scris o scrisoare unei femei care lucra la o bancă și care a refuzat să-i acorde un credit. Această poveste îi leagă pe mai multe personaje din carte. Care sunt aceste personaje și ce au ele în comun, vom descoperi pe măsură ce înaintăm cu lectura.

      În opinia mea, Fredrik Backman reușește în acest roman să creeze mai mult suspans decât în celelalte romane ale sale dar utilizează același stil ironic și realist în ceea ce privește personajele. Regăsim subiecte precum: iubirea, familia, anxietatea sau homosexualitatea,abordate cu acea  profunzime care nu poate decât emoționa și sensibiliza cititorul, aducându-l în starea de a empatiza cu eroii cărții pentru că nu ai cum să nu te regăsești măcar puțin în personajele lui Backman.

      Cuplul Ana și Roger mi- a adus aminte de Ove și de soția lui, personaje din alt roman de-al scriitorului, la fel de diferiți la caracter dar pe care îi leagă o mare iubire.

      - Îl iubești pe celălalt până când nu mai puteți trăi unul fără altul. Pe urmă nici când nu mai iubești o vreme, tot nu mai poți trăi...fără celălalt.

      Ana reprezintă tipologia femeii de succes, cu cariera, în timp ce Roger este genul bărbatului familist care a renunțat la carieră pentru a sta acasă, să aibă grijă de copii. După ce copiii au crescut, ei n-au mai știut cum să se regăsească.

     Când ești părinte, tot oxigenul familiei e consumat, preț de câțiva ani, de sentimentele copiilor. Iar emoțiile pot fi atât de intense, încât unii adulți nu apucă ani de zile să-și mărturisească propriile trăiri. Și, dacă n-ai avut șansa să vorbești despre asta suficient de lung timp, în cele din urmă nu mai știi cum se face. 

       Aparent, persoanele din apartament nu par să aibă prea multe în comun, dar pe măsură ce ajung să se cunoască mai bine realizează că îi leagă aceeași anxietate, aceleași temeri și suferințe doar că acestea se manifestă în mod diferit, fiecare om luptându-se cu propria lui poveste.

      Relația dintre copii și părinți este ilustrată îndeosebi prin intermediul celor doi polițiști care anchetează cazul: polițistul cel bătrân, Jim și polițistul cel tânăr, fiul său Jack. Jim nu a vrut ca fiul său să devină polițist, ci și-ar fi dorit să ajungă scriitor, așa cum visa el în adolescență.

      Lucru de neînțeles pentru fii și rușinos pentru tați să recunoască, este că de fapt, nu ne dorim să-i vedem pe copiii noștri nici urmându-și propriile visuri, nici călcându-ne pe urme. Ci noi vrem să le călcăm pe urme, când ei ne urmează visurile.

      Mama lui Jack, era nucleul familiei, cea care a ținut familia unită și mi s-a părut uluitor cum aceasta reușește chiar și dincolo de moarte, să  se cuibărească în mintea celor doi bărbați și să le influențeze deciziile. 

      Mi-a plăcut foarte mult și dialogul dintre Zara și psihologa ei, Nadia. Prin  prisma acestor două personaje, scriitorul ne vorbește despre fericire, despre iubire, dar și despre singurătate și anxietate.

      - Dar care-i sensul vieții, după tine? Răspunsul Zarei a sunat ca al cuiva care cugetase ani de zile la asta. 

Răspunsul unei persoane care a hotărât că, pentru ea, era mai important să aibă o slujbă importantă decât o viață importantă: 

- Să ai un scop. O menire. O direcție. Și vrei să știi adevărul? Adevărul e că majoritatea oamenilor vor mai degrabă să fie bogați decât fericiți în viață. 

      Citatele mele favorite din carte sunt prea multe ca să le scriu pe toate, dar am ales top 3 citate preferate, pe care le las, ca încheiere, cu speranța că v-am făcut curioși să citiți cartea.

     Suntem doar străini care trec unul pe lângă celălalt, iar anxietatea ta o atinge în treacăt pe a mea când fibrele hainelor noastre se încurcă și se descurcă preț de-o clipă în aglomerația de pe trotuar. Și nu știm niciodată cu adevărat ce facem unii cu alții.

       Lucru ciudat când vine vorba despre anxietate este că încercăm să vindecăm haosul cu haos. O persoană care se bagă într-o situație catastrofală arareori dă înapoi. De cele mai multe ori continuăm, ba chiar accelerăm. Ne-am creat o existență în care îi vedem pe alții izbindu-se de un zid, dar ne așteptăm ca noi să reușim să trecem prin zid. Cu cât ne apropiem mai mult, cu atât suntem mai convinși că soluții din ce în ce mai improbabile ne vor salva miraculos, în timp ce toți cei care se uită la noi așteaptă să vadă...izbitura.

      Se spune că personalitatea unui om este suma experientelor sale de viață. Dar nu e întru totul adevărat, căci, dacă trecutul nostru ar fi tot ce ne definește, nu ne-am putea suporta pe noi înșine. Trebuie să ne convingem că suntem mai mult decât greșelile noastre de ieri. Că suntem și cele mai bune alegeri pe care le vom face, că suntem și toate zilele noastre de mâine încolo. 

 

       

 

       

      

     

 

„ Primăvară în Toscana”- Santa Montefiore

Titlul: Primăvară în Toscana 

Autor: Santa Montefiore 

Editura: Litera 

Data apariției: Ianuarie, 2020

Număr pagini: 384.

      Cartea Santei Montefiore am achiziționat-o în primăvara anului trecut și de atunci am tot amânat să o citesc până la sfârșitul lunii trecute, când i-a venit, în sfârșit, rândul la citit. 

      

      Scriitoarea a reușit să mă transpună în atmosfera plină de farmec a acestui anotimp înverzit, prin descrierea minuțioasă a peisajului toscan, simțind aievea parcă parfumul de levănțică sau de iasomie, auzind ciripitul păsărelelor sau gândindu-mă cu poftă la mâncărurile italienești pregătite de Mamma Bernadetta. 

      Santa Montefiore, scriitoare britanică contemporană, locuiește la Londra împreună cu soțul ei, tot scriitor, Simon Sebag Montefiore și cei doi copii, Lily și Sasha. Deoarece mi-a plăcut foarte mult cartea lui Simon, Într-o noapte de iarnă, am fost curioasă și în privința stilului de scriere al soției sale. La fel ca și soțul ei, Santa știe cum să emoționeze cititorul, relatându-ne o poveste de dragoste profundă și plină de mister. 

      După cum reiese și din titlul cărții, Primăvară în Toscana, acțiunea se petrece pe meleagurile Toscanei, în Italia, mai exact la Castelul Montefosco din Colladoro. 

      

      Eroina, Gracie Burton, se înscrie la un curs italian, care se organizează exact acolo unde, în urmă cu 41 de ani, a locuit împreună cu unchiul ei Hans, un renumit restaurator și colecționar de tablouri.  Astfel, însoțită de fiica ei Carina și nepoata Anastasia, Gracie ajunge din nou la Castello Montefosco, loc ce îi răscolește o mulțime de amintiri și îi provoacă nostalgie: 

      O năpădi un dor, un dor cum nu mai simțise de ani întregi, un dor profund. Senzația o speria fiindcă uitase ce rost avea să simtă astfel. Uitase ce însemna să fie tânără, să fie îndrăgostită, să fie nechibzuită, netemătoare și îndrăzneață. Uitase cum să trăiască. Se ghemuise într-o cochilie și rămăsese ascunsă acolo, la adăpost vreme de zeci de ani. 

      Așadar, cartea este scrisă pe două planuri temporale, ambele având-o în centru pe Gracie, în trecut- tânăra pictoriță îndrăgostită de contele Tangredi Bassanelli și în prezent- văduva Gracie, în vârstă de șaizeci și opt de ani, care revine în Colladoro pentru a se împăca cu fantomele trecutului său și în speranța de a-și reîntâlni marea iubire.

      Se simțea norocoasă ca iubise și că trăise. Indiferent de felul în care se sfârsise acea iubire, era fericită că avea ocazia să revadă castelul și să retrăiască momente din tinerețea ei.Ca și cum ar fi deschis din nou o carte aproape terminată și ar fi recitit cele mai frumoase pasaje.

       Ajunsă în Italia, Gracie i se confesează nepoatei sale, Anastasia, povestindu-i o parte din trecutul său uimitor, dar fără să-i dezvăluie adevăratul nume al bărbatului pe care l-a iubit. La rândul ei, Anastasia ii destăinuie bunicii sale idila pe care o începuse cu un chipeș italian de la castel, iar cele doua descoperă că se asemănau mai mult decât credeau până atunci. 

      Când adolescenta află finalul poveștii din trecutul bunicii sale, decide să facă tot ce îi stă în putință pentru a descoperi motivul care stă în spatele nefericirii lui Gracie. 

      Recomand cu drag această carte relaxantă și emoționantă, finalul mi-a smuls câteva lacrimi, iar, ca încheiere, am scris câteva citate care m-au impresionat:

      Suferința e ceva cu care trebuie să te obișnuiești, nu ceva prin care treci și apoi ieși la liman. Nu ajungi niciodată la liman. Pur și simplu continui să trăiești ducându-ți durerea în sufet ca pe un bolovan.

      O inimă rănită te învață ce înseamnă înțelepciunea, compasiunea și înțelegerea față de ceilalți. Suferința din dragoste sapă adânc în ființa ta, făcându-te mai deschis către lume și mai conștient. E parte din marea experiență a vieții. 

       Frumusețea e mereu la îndemâna noastră, zise, cu înțelepciune, Mamma Bernadetta. Gata în orice moment să trezească sufletul, așteptând să fie observată și lăsată să-și facă treaba.

 

 

„ Nu sunt eu”- Maia Morgenstern

     

Titlu: Nu sunt eu

Autor: Maia Morgenstern 

Data apariției: 2020, Editura Litera

Număr pagini: 208

      - Morrrrgănștern??? Tu ești ovreică?...

Profesoara a râs. Rânjetul, cu toți dinții aceia gălbejiți, mă speria! Ba nu! Mă fascina! Nu puteam să-mi iau ochii de la dinții aceia falși, mânjiți cu ruj.

      - Ești ovreică, Morrrrgănștern??

      - Eu? Nu, nu sunt eu! am răspuns fără să înțeleg prea bine ce.

      - Nu? Nu ești ovreică? Atunci poate ești jidancă...

       Nu știam ce să răspund. Nu cunoșteam cuvântul. Tăceam.

      - Morrrrgănștern?! Morrrrgănștern?!

      - Nu! Nu sunt eu! am răspuns înspăimantată. Nu sunt eu!

      - Ce nu ești tu? Nu ești Morgenstern?

      Fragmentul de mai sus, face parte din cartea intitulată Nu sunt eu, scrisă de marea noastră actriță, Maia Morgenstern. 

      Născută în zodia Taurului, pe 1 mai 1962, Maia provine dintr-o familie intelectuală de evrei, Usher Dusea și Sara Morgenstern. 

      Încă de mică, Maia a fost fascinată de lumea teatrului, preferând să meargă la spectacole în locul oricărei activități. Căutând pe Wikipedia, mi s-a părut interesant, faptul că numele său de familie, Morgenstern, ( care, în germană, înseamnă Luceafărul de dimineață) a fost un detaliu semnificativ pe care regizorul Mel Gibson l-a luat în considerare atunci când i-a atribuit rolul Fecioarei Maria, în filmul Patimile lui Hristos. 

      După ce am vizionat piesa de teatru cu același nume, Nu sunt eu, difuzată pe site-ul Editurii Litera, de Ziua Internațională a Cărții, am rămas profund impresionată de interpretarea Maiei, o actriță remarcabilă, care transmite foarte multe emoții. Cu naturalețea, dezinvoltura și vocea sa inconfundabilă, efectiv m-a fermecat și, la final, mi-am dorit să-i cumpăr și cartea, pentru descoperi mai multe aspecte despre viața talentatei actrițe. 

      Bineînțeles că nici cartea nu m-a dezamăgit, am citit cu mare drag și admirație, cele mai profunde gânduri, cele mai frumoase amintiri din copilăria, adolescența sau cariera dumneaei. Uneori chiar m-am regăsit în fetița „ slăbuță și miorlăită”, care a fost Maia în copilărie. 

      Deși Maia Morgenstern este una dintre actrițele mele preferate, nu am știut mare lucru despre viața ei personală, despre faptul că a fost căsătorită de două ori sau că este mamă a trei copii, despre care vorbește cu multă dragoste.

      Totodată, Maia evocă cu multă nostalgie, amintirea tatălui său, dezvăluindu-ne faptul că acesta a fost ateu și că l-a iubit foarte mult, având o relație foarte apropiată cu el.

      Despre mama ei, ne precizează că a fost matematician- informatician și ne vorbește cu multă duioșie, după cum reiese și din citatele de mai jos: 

      Avea mâinile foarte frumoase. În special unghiile. Nu era neapărat ceea ce se numește o femeie cochetă. Nu se farda, nu-și vopsea părul, nu fuma, nu pierdea vremea la cafele [...] Mâinile ei erau, pe rând, jucăriile mele. Sau învatatoarele mele. Sau cuibul meu.

      Mama. Semăn cu mama. Mă ceartă unii că nu-mi mai vopsesc părul.  

      - De ce te lași așa? Caruntă? Te îmbătrânește!

      - Poate. Dar în felul ăsta mă întâlnesc cu mama. În oglindă.

      Amintiri cu mătușa sa, Itta, sora mamei sale, medic primar pediatru și cu Clăruța, verișoara și buna ei prietenă, de la Botoșani sunt ilustrate, de asemenea, cu multă bucurie.  

      Maia ne povestește, cu mult drag, despre tradițiile și sărbătorile evreiești, pe care le respecta cu sfințenie. 

      Gânduri intime, cu mari încărcături emoționale, secrete din spatele cortinei și cele mai grozave întâmplări din viața artistei, veți găsi împărtășite în cele 200 de pagini ale cărții, pagini pe care le recomand, cu căldura, tuturor celor care o îndrăgesc pe minunata doamnă a teatrului românesc. 

 

 

 

 

 

 

      

„ Spune-mi cine sunt”- Julia Navarro

Titlu: Spune-mi cine sunt 

Autor: Julia Navarro

Data apariției: 2015, Editura Rao

Număr pagini: 956

      Spune-mi cine sunt de Julia Navarro, este o carte „ cu greutate”, atât la propriu, datorită numărului mare de pagini cât și la figurat, prin prisma evenimentelor istorice relatate. 

      Scriitoarea Julia Navarro, jurnalistă de origine spaniolă, este autoarea mai multor romane istorice precum Biblia de lut, Sângele nevinovaților sau Confreria Sfântului Giulgiu.

      Romanul Spune-mi cine sunt, este inspirat din relatările mamei și bunicii autoarei, referitoare la ororile și repercursiunile Războiului Civil din Spania.

      Titlul romanului nu este ceea ce pare. Personal, când am auzit prima data de numele acestei cărți, am crezut că este o carte de dezvoltare personală, nicidecum nu m-am gândit că ar fi genul de roman istoric. Nu sunt fană al acestui gen literar, dar acest roman m-a surprins plăcut, deși, după ce am început să citesc primele capitole, am fost puțin sceptică din cauza numeroaselor fragmente referitoare la politică și istorie. 

      Romanul o are în prim-plan pe Amelia Garayoa, un personaj controversat, care devine obiectul investigației strănepotului său, Guillermo, un tânăr jurnalist spaniol.

      Pentru Guillermo, povestea străbunicii sale, s-a dovedit a fi însă tot mai dificilă, cu fiecare descoperire pe care o făcea, mai ales că nu știa mai nimic cu privire la viața acestei femei, misterioase din punctul lui de vedere.

      Amelia Garayoa, acea misterioasă strămoașă a mea, fusese o romantică temperamentală, o femeie dornică de experiențe, constrânsă de obligațiile sociale ale epocii sale; puțin cam imprudentă și, fără doar și poate, stăpânită de o tendință clară către adâncul prăpastiei.

      Așadar, pentru a reconstitui trecutul Ameliei, Guillermo a fost nevoit să facă numeroase călătorii, în diverse țări, pentru a sta de vorbă cu persoane influente, care au cunoscut-o pe străbunica sa, în diferite etape din viața ei.

      Din relatarea celor două bătrâne doamne, rude directe cu Amelia, Laura și Melita, tânărul jurnalist a aflat că străbunica sa nu și-a iertat niciodată faptul că și-a abandonat fiul, pe Javier.

      Nu te poți întoarce în trecut ca să-l îndrepți, dar ea a resimțit întotdeauna această datorie. Nu a putut să o plătească niciodată, nu a știut cum.

      Verișoara preferată și totodată cea mai bună prietenă a Ameliei, Laura, i-a povestit lui Guillermo faptul că Amelia s-a născut în anul 1917, în timpul domniei regelui Alfonso, trecând împreună prin momente dificile, marcate de evenimente importante precum victoria republicanilor din 1931 și greva revoluționară din 1934.

      Melita, i-a oferit jurnalele Ameliei, cu ajutorul cărora Guillermo a aflat detalii despre familia și adolescența străbunicii sale. 

      De la Edurne, bătrâna servitoare, cea care a fost alături de Amelia încă din copilărie, am descoperim cum și de ce s-a căsătorit frumoasa spanioloaică cu Santiago.

      Nu-i puteam vedea chipul, dar nu mi-a fost greu să-mi imaginez că în momentul acela Amelia tocmai lua o hotărâre- să fie ea cea care avea să învingă împotrivirea lui Santiago ca să-și salveze familia de la dificultățile economice cu care se confrunta. Amelia era mare amatoare de romane. Se vedea pe sine ca pe eroinele din cărțile pe care le citea, iar părinții ei, fără să știe, îi dădeau ocazia să o dovedească. 

      Tot de la Edurne, am aflat că Amelia a fost comunistă, împărtășind idealurile revoluționare:

      Îi străluceau ochii. Părea să fi căzut în extaz când îmi vorbea despre Stalin și despre revoluție, și am știut că era o chestiune de timp, de zile, de ore până când Amelia avea să plece, dar în același timp, încercam să mă conving că nu era cu putință, că nu va îndrăzni să-l lase pe Santiago și să-și abandoneze fiul.

       Din istorisirea Laurei, am dedus că Amelia i-a părăsit într-adevăr pe Santiago și pe Javier, plecând în Franța, împreună cu Pierre, agent al spionajului sovietic. Prin urmare, frumoasa spanioloaică a fost instruită să devină agentă INO ( sectie a NKVD- ului), fără să-și dea seama, întrucât avea potențial, era distinsă, educată și se putea infiltra cu ușurință în mediile selecte. 

      Astfel, viața Ameliei a fost schimbată pentru totdeauna, fiind presărată cu întâmplări halucinante și cu o mulțime de primejdii. Din momentul în care a devenit spioană, cartea mi s-a părut tot mai interesantă, stârnindu-mi interesul și curiozitatea, până la ultima pagină.

      Pe măsură ce descopeream alături de Guillermo,  mai multe despre Amelia, eram din ce în ce mai impresionantă de acest personaj remarcabil, de suferința pe care a îndurat-o și de încercările prin care a trecut dar și de curajul, generozitatea și de ambiția acesteia. 

      De-a lungul misiunilor sale, Amelia a fost  iubită și apreciată de mai mulți bărbați, dar pe care dintre ei l-a iubit cu adevărat, a fost o altă curiozitate pe care am avut-o. Faptul că s-a folosit de acei bărbați pentru a-și atinge scopurile și abandonarea propriului copil, o transformă într-un personaj negativ dar prin chinurile, suferințele pe care le-a îndurat și binele pe care l-a făcut multor oameni, reușește într-un fel să își spele din păcate, cu toate că ea însăși nu s-a putut niciodată ierta.

      Intrigă, spionaj, dragoste și trădare. O poveste care se întinde din Spania Republicană până la Căderea Zidului Berlinului!