" Sfârșitul șoaptelor"- Ruta Sepetys

 

Titlu: Sfârșitul șoaptelor

Autor: Ruta Sepetys

Număr pagini: 349

Editura: Epica

Rating Goodreads: 4,44 

      Am așteptat să citesc aceasta carte cu nerăbdare deoarece îmi doream să aflu mai multe informații despre evenimentele petrecute în tara noastră în decembrie 1989, atunci când eu aveam doar 3 ani iar tot ce știam despre regimul comunist și dictatura lui Ceaușescu era ce imi povestisera bunicii, cum ar fi: faptul că stăteau la coada ore în sir pentru a-și primi ratia, programul la televizor se rezuma la doua ore pe zi și cum oamenii au ieșit în stradă la Revoluție să lupte împotriva regimului și să-l dea jos pe Ceaușescu.

      Deși cartea Rutey Sepetys este ușor de citit, conținând mult dialog, am avut tot timpul senzația unei atmosferei apăsătoare pe parcursul ei din pricina evenimentelor relatate de autoare  prin ochii unui adolescent bucureștean a cărui familie a suferit enorm din cauza Securității și a comunismului. Chiar dacă această carte este o ficțiune istorică, suferința și traiul chinuit al romanilor au fost cât se poate de reale, în timp ce soții Ceaușescu si familia lor dețineau o avere impresionantă, numeroase proprietăți, bijuterii, haine de blană, sume de bani ascunse în conturi bancare din străinătate. Se zvonea că lăcomia lor era atât de mare încât, Ceaușeștii ar fi furat din apartamentul diplomatic, unde au stat în timpul vizitei lor în Franța, lămpi, opere de artă până și robinetele de la baie. Dar desigur toate astea nu puteau fi spuse cu voce tare, fiindcă pereții aveau urechi și nu puteai avea încredere în nimeni. Timp de 24 de ani, românii au fost captivi într-un regim al terorii. Nu e de mirare că străinii nu cunosc mare lucru despre țara noastră având în vedere că a fost interzis contactul cu străinătatea în timpul regimului.

      Spre deosebire de bunicii și părinții noștri, noi,  cei ce am copilarit după Revoluție, ne  putem considera norocoși că trăim astăzi  într-o perioadă liniștită, nu știm cum e să trăiești fără curent, fără hrană, fără libertatea de exprimare. Dar, asa cum spunea autoarea, citind astfel de cărti, putem împărtăși cu alții povestea poporului român,  "Împreună, putem da voce istoriei".

"      Să locuiesti în București era ca și cum ai fi trăit intr-o fotografie alb-negru. Viața într-o rece monocromie. Știai că existau culori undeva dincolo de nuanțele cenușii de beton și de gri închis ale orașului, dar n-aveai cum să ajungi acolo, nu puteai trece de granița asta fumurie."

"       Securitatea era folosita drept instrument de represiune...Pe lângă arestări, tortură, ucideri, Securitatea racola, intimida și controla o rețea enormă alcătuită din informatori civili. Pe unele persoane recrutate se opunea presiune. Li se spunea ca a fi informator este o datorie patriotică. Altora li se promitea ca vor primi favoruri sau mâncare pentru familiile lor..." ( Nota autoarei)

      " Studenții din București, din Timișoara și din numeroase alte orașe, au ieșit în stradă înarmați doar cu propriul curaj...Curajul de care au dat dovada fost uluitor. Și-au dat viață pentru libertate și vor rămâne pentru totdeauna eroi-martiri ai Revoluției. " ( Nota autoarei)

" Două cărți și o vacantă"- Emily Henry

Titlu: Două cărți și o vacantă

Autor: Emily Henry 

Anul apariției: 2021

Editura: Litera

Număr pagini: 335

Rating Goodreads: 4,05

      

      Două cărți și o vacanță, pare a fi cartea perfectă de luat în vacanță, coperta purtându-te cu gândul la soare și la vară. Însă, contrar așteptărilor, s-a dovedit a fi mai mult o carte de citit iarna, într-un week-end friguros, așa cum am facut eu, pentru că, dincolo de coperta frumos colorată, cartea pune accent pe latura întunecată și imprevizibilă a vieții.

        O familie "perfectă"

       Când January Andrews află la vârsta de doisprezece ani că mama ei este suspectă de cancer, începe să își canalizeze viața spre aspectele ei pozitive, punând iubirea, râsul și frumusețea pe primul loc, convinsă fiind că,  astfel, oricâte necazuri ar avea în viață, toate pot avea un final fericit, ca în cazul familiei sale, mama ei învingând cancerul de două ori

      Astfel, la vârsta de douăzeci și opt de ani, January are parte de job- ul visat devenind scriitoare de romane de dragoste cu happy-end având ca sursă de inspirație părinții minunați și iubitul perfect.

      Moartea tatălui său însă, îi dă peste cap toată viziunea asupra vieții, atunci când, la înmormântare, află despre aventura acestuia cu o altă femeie. Totul în jurul ei se prăbușește, mama sa nu îi mai vorbește, nu mai poate sa scrie și în cele  din urmă iubitul o părăsește... 

      Rămasă fără bani și cu inima frântă, January se vede nevoită să locuiască în  casa de pe malul lacului Michigan, primită moștenire de la tatăl său. Acolo, îl întâlnește pe Gus, rivalul său din facultate, renumit scriitor de ficțiune, de care se simțise întotdeauna atrasă.

      Pactul

      Cei doi scriitori sunt total opuși în ceea ce privește stilul de scriere, băiatul nu crede în finalurile fericite având o experiență de viață  tristă. Între ei, se infiripă o prietenie și se  provoacă reciproc  să scrie următoarea lor carte, fiecare  în genul de scriere al celuilalt. 

Cine își vinde primul cartea, câștigă.

      Deși se simte tot mai atrasă de Gus, lui January îi este teamă să spere la mai mult din cauza reticenței acestuia în ceea ce privește relatiile și deoarece nu își dorește să îl pună pe fugă, decide să nu facă nimic în acestă privință.

      Tipii ca Gus nu acţionau niciodată frâna

atunci când trenul încărcăturilor emoţionale începea să se pună în mişcare, însă erau mereu cei care săreau din tren şi se rostogoleau

departe de şine atunci când îşi dădeau seama că atinseseră viteza maximă.

 

      Lucrurile se complică atunci când January află ceva despre  vecinul ei, ceea ce o bagă și mai mult în ceață. Va putea oare să își reprime sentimentele în ceea ce îl privește pe Gus Everett ? Va reuși să scrie un alt gen literar pe fondul stării sale de spirit și dacă răspunsul este da, ce final va alege? Va reuși să îl înțeleagă pe tatăl său în cele din urmă?

Vă las pe voi să descoperiți. Mie mi-a plăcut foarte mult cartea, am citit-o pe nerăsuflate, motiv pentru care i-am oferit 5/5 steluțe pe Goodreads. 

      Citate preferate: 

      Când lumea din jur îți pare întunecată şi înfricoşătoare, iubirea te poate lua pe sus ca să te ducă la dans; râsul poate să mai aline durerea; frumuseţea să mai spargă din teamă

      

(...) uneori viaţa este foarte grea. Uneori cere atât de multe de la tine, încât începi să pierzi bucăţi din tine pe măsură ce te tot întinzi ca să dai ceea ce cere lumea de la tine.

      

     

      

„Ce știe doar vântul”- Amy Harmon

Titlu: Ce știe doar vântul

Autor: Amy Harmon

Anul apariției: 2021

Editura: Bookzone

Număr pagini: 454

Rating Goodreads: 4,31

       - Ce știe doar vântul? 

      - Totul. Vântul pe care îl auzi este același vânt care a bătut dintotdeauna. Ploaia ce cade este aceeași ploaie...Vântul și valurile au fost aici de la începutul timpurilor...vântul și apa cunosc tainele lumii. Au văzut și au auzit tot ce s-a spus vreodată. Și dacă asculți, ele îți vor spune toate poveștile și îți vor cânta toate cântecele. Cântecele tuturor celor care au trăit. Milioane și milioane de vieți. Milioane și milioane de povești.

      „Ce știe doar vântul ” este încadrat atât în categoria romanelor fantasy cât și a celor de ficțiune istorică, împletite cu romantism. Recunosc că atunci când m-am apucat să citesc acest roman, am fost puțin sceptică din cauza laturei de fantezie dar acum, după ce am terminat de citit cartea, pot spune ca acest lucru a constituit de fapt farmecul lecturii, ceea ce a adus un  plus de valoare poveștii.

      Eroina cărții este scriitoarea Anne Gallagher, care, după moartea bunicului său, Eoin, pleacă în Irlanda, pentru a-i împrăștia cenușa în lacul Laugh Gill din Dromahair- orășelul unde acesta a copilărit. Ajungând aici, Anne află de la oamenii din partea locului, legenda lacului care spunea că o femeie cu numele de Gallagher s-a înecat în Lough Gill, în urmă cu vreo sută de ani.

      Nu i-au găsit niciodată trupul, dar unii zic că, în nopțile senine, poți s-o vezi mergând pe apă. 

      Ieșind cu barca în larg, Anne ajunse în mijlocul lacului Gill, pregătită să își ia la revedere pentru totdeauna de la Eoin, predându-i povestea vântului și apei. Odată cu căderea cenușei însă, Anne este învăluită într-o ceață densă care o transportă în Irlanda anului 1921. Cel care o găsește, este Thomas Smith, bărbatul care l-a crescut pe bunicul său.

     Plasată în centrul evenimentelor care au marcat istoria Irlandei, Anne ar putea schimba sau modifica viețile celor din jur, datorită cunoștințelor sale. Armistițiul anglo-irlandez, războiul civil din Irlanda sau moartea lui Michael Collins- liderul rebeliunii irlandeze, sunt câteva dintre lucrurile pe care le prezice Anne dar povara a ceea ce urmează să se întâmple nu este deloc ușor de purtat. 

      Dragostea pentru bunicul său se împletește cu dragostea pentru micuțul Eoin- băiețelul care are acum șase ani - asumându-și rolul de mamă al stră-străbunicii sale și iubirea care se naște pentru Thomas . Astfel, trecutul se întrepătrunde cu prezentul ca în legendara poveste a lui Oisin și a lui Niamh, în care timpul nu este liniar ci el este răsucit în cercuri ce se lărgesc sau se contractă la infinit. Unde va alege să rămână Anne e ușor de prezis, întrucât, comparativ cu prezentul, unde nu mai are parte de afecțiunea bunicului, alături de Thomas are parte de toată dragostea de care are nevoie.

      Faptul că povestea țesută de autoare în această carte, este inspirată din evenimente și personaje reale, face ca romanul să fie și mai interesant. Personal, mi-aș fi dorit ca povestea de iubire dintre Anne și Thomas să fie mai nuanțată pe parcursul romanului, abia spre final am simțit emoția și profunzimea iubirii dintre cei doi îndrăgostiți. 

      Nota mea pe Goodreads: 4/5 steluțe.

      

      

     

      

       

„Între cer și pământ”- Jón Kalman Stefánsson

Titlu: Între cer și pământ

Autor: Jón Kalman Stefánsson

Anul apariției: 2014

Editura: Polirom

Număr pagini: 240

Rating Goodreads: 4,16

      Între cer și pământ este prima carte din Trilogia fiordurilor, fiind primul roman tradus în limba română al autorului islandez Jón Kalman Stefánsson.

      Acțiunea se petrece în ținuturile sălbatice și înghețate ale Islandei, unde oamenii, pentru a supraviețui, sunt nevoiți să pescuiască în marea rece și adâncă, înfruntând frigul, vântul năprasnic care suflă dinspre miazănoapte și valurile înspumate ale mării.

      Personajul principal al romanului este un tânăr orfan, numit pe tot parcursul romanului Băiatul, al cărui tată s-a înecat în mare când el avea doar șase ani.

      Cred că lumea asta în care trăim nu e prea bună. N-am amintiri prea limpezi cu tata, ce-mi vine în minte e ce mi-a povestit mama, ea mi-a trimis multe scrisori în care mi-a povestit despre el. Îl descria în vorbe aşa de vii, că mi-a rămas totul în cap, nu trece o zi fără să mă gândesc la el, câteodată am impresia că stă lângă mine, ca să nu mai simt aşa de tare singurătatea. Parcă se uită la mine, parcă mă urmăreşte din fundul oceanului.

      Într-o dimineață, Băiatul iese în larg împreună cu cei șase bărbați din baraca sa, printre care se numără și Barour- prietenul său cel mai bun. Ghinionul face ca Barour să își uite pufoaica și cum vremea s-a schimbat brusc în noaptea aceea, făcându-se din ce în ce mai rece iar vântul suflase nemilos, Barour a murit de frig.

      Într-o clipă apa l-a făcut leoarcă pe Bárður, îi era frig, era aşa de ud şi de îngheţat, încât nu s-ar mai fi schimbat nimic nici dacă i-ar fi dat altcineva pufoaica lui, sacrificându-şi astfel propria viaţă şi poate primejduind-o şi pe a celorlalţi.

      Singurul lucru pe care îl mai poate face Băiatul pentru prietenul său este să înapoieze cartea pe care o citea Barour în dimineața dinaintea plecării și din cauza căreia, acesta și-a uitat pufoaica în baracă. 

      Mi-a plăcut mult cartea și abia aștept să citesc celelalte două volume: Tristețea îngerilor și Inima omului. Deși are puțin peste 200 de pagini, cartea nu se citește repede. Sunt multe personaje, cu nume greu de pronunțat și de reținut. În plus, este genul de carte care te face deseori să te oprești din lectură și să reflectezi la ceea ce a dorit să transmită autorul. Eu am notat-o cu 4 steluțe din 5 pe Goodreads

      Mi-am notat o mulțime de citate, mi-a fost greu să aleg doar câteva, pe care o să le redau mai jos.

      Fericirea, bucuria şi fierbinţeala dragostei, acestea sunt cele trei lucruri care ne fac oameni, care ne ajută să înţelegem de ce trăim şi de ce viaţa e mai grozavă decât moartea.

     Viaţa are chestia asta în plus faţă de moarte: ştii, într-un fel sau altul, la ce să te aştepţi, pe când moartea e cam tulbure, iar dacă e ceva cu care nu se împacă omul, atunci cu tulbureala asta nu se împacă, e mai rea ca toate. 

      Pur şi simplu nu ştiu cine sunt. Nu ştiu de ce trăiesc. Şi nu sunt sigur că mai am timp îndeajuns să aflu.(  Băiatul) 

      Muzica e fără pereche. E ploaia care udă deşertul, soarele care aduce lumina în inimi şi noaptea cea mângâietoare. Muzica uneşte oamenii. 

      „Nu ne puteam vindeca. Nu ne stătea gândul decât la cărţi, la cum să aflăm mai multe, ne însufleţeam dintr-odată, parcă ne pierdeam minţile când auzeam că a mai apărut vreo carte de seamă, stăteam să ne închipuim despre ce e, vorbeam seara, după ce adormeaţi, despre ce s-ar putea afla în ea. Apoi o citeam cu rândul sau amândoi deodată, dacă tot ajunseserăm să punem mâna pe ea, în original sau recopiată“. 

      Ca să-şi găsească rostul, unii o apucă pe un drum tare lung şi greu; poate nu vor găsi niciodată nimic de-adevăratelea, poate nu vor vâna altceva decât umbra unui ţel, urma unei dezlegări, sau poate îşi vor găsi liniştea chiar în căutarea asta.

      Vorbele sunt săgeţi, gloanţe, păsări care-i răpesc pe vitejii din poveşti, vorbele sunt peşti mai vechi decât lumea, care descoperă taine înspăimântătoare în fundul prăpăstiilor, vorbele sunt un năvod larg, cât să încapă toată lumea în el şi să cuprindă cerul, numai că uneori vorbele nu sunt nimic-nimic, numai zdrenţe obosite şi găurite de ger, şubrede adăposturi pe care le calcă în picioare moartea şi nefericirea. 

      (...) viaţa omului nu-i decât înaintare împotriva întunecimilor din lume, împotriva trădărilor, cruzimii, laşităţii, o înaintare care pare deseori cu totul disperată, dar în voia căreia ne lăsăm cât mai e o umbră de nădejde. 

      (...) suntem ce spunem în vorbe, dar suntem şi ceea ce trecem sub tăcere. 

      (...) noi n-o să pricepem niciodată în ce constă legătura aceea care face ca doi oameni să rămână alături toată viaţa, puterea ei e aşa de mare, că nici ura n-o dezleagă. 

      (...) unii oameni ne sunt dragi şi ne îndrăgesc la rândul lor, trebuie să avem grijă de ei şi să ne străduim să nu lăsăm pe mâine ce putem face azi, viaţa e prea scurtă şi uneori se sfârşeşte pe neaşteptate. 

 

 

„Alături de Edward”- continuarea romanului Jane Eyre de Kimberly Bennett

      

      Titlu: Alături de Edward

      Autor: Kimberly Bennett

      Editura: Orizonturi

      Anul apariției: 2013

      Număr pagini: 249

      Rating Goodreads: 3,08

      Romanul Jane Eyre, scris de scriitoarea engleză, Charlotte Bronte, a fost publicat în anul 1847, bucurându-se de un succes fulgerător, urmând romanele Shirley și Villette, alte două opere importante ale scriitoarei.

      Jane Eyre este o tânără englezoaică săracă și orfană, crescută din obligație de către mătușa sa, doamna Reed. După ce devine independentă, la vârsta de 18 ani, Jane se angajează guvernantă , la conacul Thornfield, unde, în inima ei, începe să încolțească o iubire secretă pentru stăpânul conacului, domnul Edward Rochester.

      Alături de Edward, de Kimberley Bennett, continuă povestea lui Jane Eyre, dar este redată dintr-o altă perspectivă, ca soție a lordului Edward Fairfax Rochester. Deși scriitoarea Kimberly se apropie prin stilul de scriere cu cel al lui Charlotte Bronte, cartea nu se remarcă prin acțiune ci urmărește sentimentele și trăirile care o încearcă pe Jane, la începutul căsniciei sale. 

      Nicio căsnicie nu e perfectă, fiind predispusă schimbărilor și încercată de obstacole. Nu există o rețetă a fericirii în căsnicie, eroina fiind de părere, în final, că, dacă nu trebuie să se gândească dacă este fericită sau nu, ea crede că este fericită. Indiferent de piedicile ivite în calea celor doi, indiferent dacă trebuie să se confrunte cu proprii lor demoni din trecut sau cu traumele suferite, doar iubirea este cea care îi va ține cu adevărat uniți. 

            Suntem combinați astfel încât bătăile inimii mele le poruncesc celor ale inimii tale, iar legătura dintre noi ne ține strâns ca într-o menghină. (Edward)

            Niciodată nu vom aparține unul altuia. Suntem împreună de bunăvoie. O soartă dulce-amăruie ne-a adus unul spre altul, și ar putea să ne despartă oricând vrea. În pofida oricărei separări, suntem unul, Edward. (Jane)

      Poate că această continuare a celebrului roman al lui Charlotte Bronte, nu este la fel de impresionantă ca opera marii scriitoare dar nu am avut  asteptări în acest sens de la romanul lui Kimberly, autoarea, fiind o scriitoare contemporană, nu ar fi putut descrie exact întâmplările sau personajele în maniera realistă, de la începutul epocii victoriene așa cum a făcut Charlotte. Cu toate acestea, mi-a plăcut cum și-a imaginat autoarea continuarea acestui roman, oferindu-i pe Goodreads 4 steluțe din 5. 

      Dintre romanele celebre continuate, am mai citit până acum doar Din nou la Pemberley- continuarea romanului Mândrie și prejudecată și mai am în plan să citesc Întoarcerea lui Heathcliff- continuarea romanului La răscruce de vânturi plus cele trei volume intitulate Scarlett, care continuă romanul Pe aripile vântului. 

"Cartea Reghinei" - Ioana Nicolaie

 

Titlu: Cartea Reghinei

Autor: Ioana Nicolaie

Anul apariției: 2019

Editura: Humanitas

Număr pagini: 224

Rating Goodreads: 4,26

      Era într-o ţară o femeie care se numea Reghina. Și femeia aceasta nu era desăvârșită, căci ascundea în suflet o vină mare. Ea se temea de Dumnezeu și se abătea de la rău. A născut șase fii și șase fiice. Pe alți doi copii n-a putut să-i aducă pe lume. Avea douăzeci de oi, două vaci, doi porci, găini și curci. Și femeia aceasta era mai neînsemnată decât toţi, o slujitoare, o slujnică de alb, care-ar fi putut fi în tot ceasul alungată. Femeia trăia într-o grădină mare, care nici măcar nu era a ei, căci o primise dar de nuntă. Și mai avea o ladă de zestre, încăpătoare, în care nu se știa ce păstrează. O deschidea rar și numai ca să mai pună înăuntru câte-un lucru de care nu se putea despărți.

      Cartea Reghinei de Ioana Nicolaie, ilustrează saga unei femei de la țară, cu greutățile și neliniștile ei, cu familia sa numeroasă, care împreună alcătuiesc un corp de "o mie de kilograme" și cu toată povara pe care o mamă eroină o poate căra.

      Deși are numai vreo 200 de pagini, cartea nu se citește ușor...se citește printre rânduri, printre lacrimi și suspine. Povestea Reghinei îți ajunge la suflet încă de la primele pagini și nu ai cum să nu regăsești în ea măcar o bucată din sufletul tău.

     Cele mai chinuitoare gânduri, cele mai dureroase amintiri sau pur și simplu  frânturi de viață, ne sunt înfățișate într-un mod aleatoriu, ca niște pagini amestecate dintr-un jurnal.

      Încă din copilărie, Reghinei i-a plăcut munca, știind toate rosturile în gospodărie, cosea frumos, făcându-și singura lada de zestre, pe care, la numai șaisprezece ani, o ia cu ea în Văralia, unde va merge să fie nevasta lui Damian- fiu de pastor, cel pe care speră să ajungă să-l iubească.

      Dar vara "care durează trei ani" se sfârșește iar zilele Reghinei nu vor fi doar cu bucurii ci vor fi presărate și cu multă suferință și tristețe. Încă de la apariția primului născut, ea este înșelată de soț, jicnită și bătută, ca mai toate femeile din partea locului.

      Dacă bărbatul te-ajută și te-nțelege, e bun.
Dacă nu aruncă salariul la bufet, într-o singură zi, poţi să fii mulțumită. Mare noroc ca mâncarea aia, păturile, să-și mai păstreze o parte din gust. De cele mai multe ori, nu-ți mai rămâne nimic din ea. Ori se face precum piatra, ori îți deschide răni în gură, ori nimerești mereu un mălai mult prea acru. Bărbatul își face tovarăși, se-mbată, suduie cât e ziua de lungă. Te fugărește prin grădini, de nu mai știi unde să te-ascunzi. E numai și numai după noroc. Puține sunt cele ce scapă și le e bine. Dacă ai vânătăi, trebuie să-ţi pecetluiești gura. Nu zici nimic niciodată, nu te poți face chiar tu de ruşine. Taci şi înduri, mi-a spus mama, că asta-i soartă noastră.

      Reghina muncește ca o slujnică ca să-și hrănească pruncii, căci doar cu alocațiile și rațiile care li se dau, ar muri de foame. Vara, cu mic cu mare, muncesc cu toții la câmp, toamna copiii mai merg la culesul roadelor iar cu banii câștigați își cumpără cele trebuincioase pentru școală. Iarna este vremea când se taie porcii și vreo trei luni au parte de carne.

      Biata mamă le-a îndurat pe toate și nu s-a eschivat de la nicio muncă " fiindcă numai aceea, dacă-i cinstită, îl face întreg pe om."

      Cartea merită, fără doar și poate, ⭐⭐⭐⭐⭐, fiind cartea care mi-a plăcut cel mai mult dintre cărțile pe care le-am citit în ultimul timp.

„Copilul din Toscana”- Rhys Bowen

Titlu: Copilul din Toscana

Autor: Rhys Bowen

Anul aparitiei: 2020

Editura: Litera

Colecția: Blue Moon

Număr pagini: 334

Rating Goodreads: 3,98

      „Copilul din Toscana” este o poveste înduioșătoare de dragoste în vreme de război (...), care m-a pus în încurcătură: pe de o parte nu voiam să se termine, pe de alta n-am putut să o las din mână. Se potrivește perfect cu un pahar de Chianti, la gura sobei. Bravo, Rhys Bowen!- Jacqueline Winspear

       Anul acesta am citit mai multe cărți cu acțiunea petrecută în Toscana și absolut toate mi-au plăcut, fiind fascinată de acest ținut sălbatic și însorit din centrul Italiei. Bineînțeles că nici Copilul din Toscana nu a făcut excepție, cartea fermecându-mă, pe lângă măiestria locurilor descrise, prin modul în care m-am simțit citind această carte, trăind parcă alături de personaje bucuria de a gusta din preparatele toscane delicioase sau de a mă afla printre localnicii veseli și gălăgioși.

      Autoarea britanică, Rhys Bowen construiește acest roman, alternând trecutul cu prezentul, ceea ce conferă narațiunii un plus de suspans și de mister.

      Acțiunea cărții începe într-o noapte friguroasă din decembrie 1944, când aviatorul britanic, Hugo Langley, se lansează cu parașuta din avionul lovit de nemți, printre dealurile sălbatice ale Toscanei. Aici, el este găsit de tânăra Sofia Bartoli, care îl ajută să se ascundă într-o mănăstire părăsită din apropiere și se oferă să-i îngrijească piciorul rănit.

      În aprilie 1973, o avem pe Joanna Langley, care, după moartea tatălui său, se întoarce la domeniul Langley Hall, locul unde a copilărit. Printre lucrurile tatălui ei, Joanna găsește o scrisoare scrisă în limba italiană, pe care citind-o, află că tatăl ei a avut un copil cu o italiancă pe nume Sofia. 

      Contrariată de faptul că tatăl ei, cel care provenea dintr-o familie cu titlu nobiliar și care nu-și arăta niciodată sentimentele, a avut un copil cu o altă femeie, Joanna decide să plece în Italia, pentru a afla ce s-a întâmplat cu acesta în timpul războiului.

      Descoperindu-i trecutul, ea speră totodată să înțeleagă de ce un pictor strălucit cum a fost tatăl ei, a renunțat să mai picteze și de ce în timpul vieții sale a fost un bărbat ursuz, distant și deprimat. 

      După ce ajunge în sătucul din San Salvatore și se cazează la pensiunea Paolei, Joanna se atașează foarte mult de bătrâna italiancă și de familia acesteia, simțindu-se ca într-un loc în care ar putea începe să se vindece. Dar venirea ei nu este văzută cu ochi buni de către toți localnicii. Când un bărbat este ucis, tânăra englezoaică crede că acest lucru s-a întâmplat din cauza ei. 

      Cine este răspunzător pentru crima din Toscana și cine este frumosul copil toscan nu vom afla decât abia la finalul cărții. Mi-a plăcut destul de mult acest roman însă nu l-am văzut ca pe un roman istoric ci mai degrabă ca pe un roman de atmosferă și de dragoste. Mă așteptam ca povestea din trecut să fie mai elaborată din punct de vedere istoric în schimb autoarea s-a concentrat mai mult pe partea romantică dintre cele două personaje. Iar povestea de dragoste din prezent nu prea m-a convins. Într-adevăr a existat atracție între cei doi, dar  mai mult din partea Joannei , personajul masculin mi s-a părut cam absent și  lipsit de credibilitate. În concluzie, mi-a plăcut mai mult povestea de dragoste din trecut decât cea din  prezent.

     Nota mea pe Goodreads pentru această carte este: 4 steluțe din 5.

"Ultima geană de lumină" - Kristin Harmel

Titlu: Ultima geană de lumină

Autor: Kristin Harmel

Editura: Litera

Anul apariției: 2021

Colecția: Blue Moon

Număr pagini: 368

Rating Goodreads: 4,16

      Ultima geană de lumină sau "Ultima lacrimă pe care am vărsat-o"😥, m-a emoționat foarte tare atât prin povestea pe care autoarea ne-o relatează cât și prin prisma personajelor. 

     

     Cartea este alcătuită din două planuri narative: prezent și trecut, care alternează într-un mod armonios și ne oferă ingredientele potrivite pentru un roman de succes.

      O călătorie transatlantică ✈

      În prezent o avem pe Olivia, din New York, o femeie în vârstă de patruzeci de ani care încearcă să își revină după un divorț. La îndemnul bunicii sale nonogenare, Edith, cele două pleacă într-o călătorie pe meleagurile Franței. Care este motivul pentru care Edith își duce nepoata atât de departe? 

     O casă viticolă renumită 🍾

     În trecut, cartea ne poartă într-o regiune viticolă din nord-estul Franței, Champagne, în timpul celui De-Al Doilea Război Mondial, mai exact la Maison Chaveau, una dintre cele mai bune case producătoare de șampanie din regiune, deținute de Michel Chaveau și soția acestuia, Inès. 

      Aventuri sentimentale periculoase 💘

      Totul se complică când Michel se alătură mișcării de rezistență, fapt care îl îndepărtează pe zi ce trece de soția sa, aceasta nemairecunoscând în el omul de care s-a îndrăgostit. La rândul lui, Michel devine tot mai atras de soția șefului său de cramă, Céline, o evreică pe jumătate, dorindu-și să o apere, cu orice preț, de naziști. Dar care este prețul pe care îl plătesc cei doi îndrăgostiți pentru că și-au urmat imboldul inimii?

 

      Trădare și secrete 💔💌

      Cum se vor împleti trecutul cu prezentul în această poveste misterioasă și care va fi soarta personajelor veți fi foarte curioși să aflați dacă veți dori să citiți acest roman al lui Harmel. Este genul acela de carte care te face să judeci personajele sau pe autoare, de ce a procedat într-un fel sau altul, pentru ca, la final, să te izbească o răsturnare de situație, la care nu te-ai fi gândit.

      Personajul meu preferat a fost Inès, am suferit alături de ea și mi-a părut rău că s-a judecat prea aspru, la urma urmei nu a greșit mai mult decât au greșit ceilalți. Ea a crezut că, alăturându-se Rezistenței își va spăla păcatele prin solidaritatea ei, însă, a trăit toată viața cu sentimentul vinovăției, pentru că nu s-a iertat niciodată pentru ceea ce a făcut. 

       Nota mea pe Goodreads: 5⭐⭐⭐⭐⭐

Citate: 

      Dar poate suntem cu toții blestemați să repetăm greșelile celor de dinaintea noastră, chiar dacă suntem conștienți de ele. 

      Războiul are un mod aparte de a ne arăta cine suntem cu adevărat.

      Atunci când ești tânăr nu vezi decât viitorul. Când îmbătrânești, vezi doar trecutul.  

" Ceea ce nu poate fi ascuns"- Agnes Martin-Lugand

Titlu: Ceea ce nu poate fi ascuns 

Autor: Agnes Martin-Lugand

Editura: Trei

Anul apariției: 2019

Număr pagini: 367

Rating Goodreads: 4, 21

      De la autoarea fenomenului internațional Oamenii fericiți și beau cafea, am citit mai multe romane dar niciunul nu m-a făcut să mă cufund atât de plăcut în paginile lui așa cum s-a întâmplat cu romanul Ceea ce nu poate fi ascuns.

      După cum sugerează și titlul cărții, autoarea ne înfățișează o poveste învăluită într-o pânză misterioasă. Povestea o are ca protagonistă pe Reine, o femeie în jur de patruzeci de ani care deține o agenție de comunicare împreună cu asociatul și bunul ei amic, Paul. Nimic surprinzător până aici. Dar, când în peisaj apare Nicolas, prima iubire a vieții sale, absolut totul se complică și viața îi este dată peste cap.

      Există momente când totul încremenește, când îți vezi viața trecându-ți pe dinaintea ochilor într-o fracțiune de secundă. E un lucru înfricișător, te destabilizează, mai ales că nu poți lupta împotriva lui. Există un înainte și un după...Anumite lucruri, anumite persoane, lasă urme de neșters, pe care totuși le credem ascunse undeva foarte adânc în noi. Mă luptasem cu încrâncenare să elimin rănile provocate de astfel de amintiri, dar înțelegeam că, orice-aș face, ele rămâneau în mine, eram marcată cu fierul roșu. Tatuată până în cele mai profunde straturi ale pielii.

       Secretul pe care l-a ținut ascuns foarte mult timp , este pe cale să iasă la iveală, fapt ce va afecta oamenii la care ține cel mai mult: fiul ei, Noe, în vârstă de șaptesprezece ani, prietenul său cel mai bun- Paul și omul de care se îndrăgostise recent- Pacôme.

      Fiind convinsă că revederea cu fostul ei iubit ține de hazard, Reine trebuie să-și înfrunte cea mai cumplită teamă. Povara secretului său o apasă din ce în ce mai mult. Dar adevărul devine și mai dificil de comunicat, când află că bărbatul de care se îndrăgostise nebunește este cel mai bun prieten al fostului său iubit. 

      Captivă între dragostea pentru fiul ei și iubirea pasională pe care o simte pentru Pacôme, Reine trebuie să facă niște alegeri dificile care îi vor pune în pericol atât relația familială cât și pe cea sentimentală.

      

     Ce rol va juca iubirea în această poveste complicată de secrete și minciuni? Mai există oare vreo speranță pentru această femeie să-și găsească fericirea? 

      

      Ceea ce nu poate fi ascuns este o poveste emoționantă despre diferitele ipostaze ale iubirii: despre prima iubire și  consecințele ei, despre sacrificiu făcut în numele iubirii sau despre iubirea imposibilă dintre personalități opuse. Agnes Martin a scris atât de frumos această carte încât am fost absorbită total de personajul lui Reine dar și de Paul, Noe sau Pacôme. 

      Ce-i drept, la un moment dat,  am simțit că s-a lungit puțin cu unele fragmente căci parcă nu mai aveam răbdare până la sfârșit și recunosc că am aruncat un ochi la final, ceea ce nu mi s-a întâmplat cu multe cărți. Dar acest lucru nu m-a determinat nicidecum să abandonez cartea ci dimpotrivă am fost impulsionată să citesc mai departe și să aflu cum s-a ajuns la acel deznodământ.

      Surpriza cărții a fost playlist-ul pe care autoarea l-a împărtășit cu noi la finalul cărții,  menționând că muzica i-a fost indispensabilă în scrierea acestui roman. Unele piese chiar se potrivesc foarte bine cu anumite scene din carte. Piesele care mi-au rămas în minte sunt: You're Somebody Else de la Flora Cash, 

This is How I Let You Down- The Franklin Electric și melodiile de la Kings of Leon: Use Somebody, Closer și Cold desert. 

     Nota mea pe Goodreads: 4/5 steluțe. 

"Anul de grație" - Kim Liggett

Titlu: Anul de grație 

Autor: Kim Liggett

Anul apariției: 2019

Editura: Litera

Colecția: Blue Moon

Număr pagini: 324

Rating Goodreads: 4,15

      Cartea Anul de grație, de Kim Liggett, am citit-o datorită unei provocări lansate pe un grup de lectură din care fac parte. Nu știam mai nimic nici despre carte, nici despre autoare așa că înainte să o citesc am citit, fugitiv, câteva recenzii de pe Goodreads, în urma cărora am înțeles că este încadrată în categoria romanelor Young adult și în genul distopic. Trebuie să fie interesantă, mi-am zis mai ales când am văzut că are multe recenzii pozitive. 

      Deși mai citisem romane young adult, din genul distopic am citit doar câteva, dintre care trilogia Jocurile foamei de Suzanne Collins mi-a plăcut cel mai mult. Anul de grație se aseamănă puțin cu romanele lui Collins, întrucât cea mai mare parte a acțiunii are loc în sălbăticie unde personajele se luptă pentru supraviețuire. Dar asemănarea se cam oprește aici. Anul de grație nu m-a captivat de la început așa cum s-a întâmplat cu Jocurile Foamei dar poate că vizionând mai întâi filmele, trilogia a avut un impact mai mare asupra mea și din acest motiv mi-a plăcut mai mult.

      Cartea este structurată în cinci părți, primele patru fiind denumite după cele patru anotimpuri ale anului iar ultimul este intitulat sugestiv Întoarcerea. Mi-ar fi plăcut să avem parte și de capitole dar având în vedere că este relatată la persoana întâi, din perspectiva personajului principal, a fost ușor de citit și așa.

      Acțiunea cărții se concentrează asupra tinerei Tierney James, care la fel ca celelalte fete în vârstă de șaisprezece ani din ținutul Garner, este trimisă în sălbăticie, timp de un an, pentru a-și elibera magia periculoasă. 

      Doisprezece băieți trebuie să aleagă dintre cele treizeci și trei de fete, pe aceea cu care se va căsători după ce se va întoarce din anul de grație, dăruind respectivei fete un voal.

      Tierney speră din tot sufletul să nu se numere printre fetele alese întrucât nu își dorește o căsnicie preferând munca câmpului fiind conectată cu natura încă de mic copil. Tot din copilărie are același vis: o fată cu ochi negri care poartă o floare roșie deasupra inimii. Ce semnificație are oare acest vis? Cunoscând limbajul secret al florilor și al plantelor, lui Tierney îi va fi mai ușor să se descurce în sălbăticie dar va fi oare suficient pentru a supraviețui?

      Recunosc că am fost fascinată de copertă cărții, copertă care simbolizează înfățișarea femeilor din ținut, mai exact modul în care acestea își purtau părul: împletit la spate. Doar culoarea panglicii le deosebea: albe pentru fetele tinere, roșii pentru cele din anul de grație și negre pentru soții. 

      Inocență. Sânge. Moarte.

      După ceremonialul primirii vălului, fetele din anul de grație ajung în sălbăticie unde așteaptă să-si descopere magia și să supraviețuiască în ciuda sorților potrivnici. Nevoite să se descurce cu puținul care li s-a dat, fetele devin tot mai furioase ajungând să se răzvrătească unele împotriva altora, să se lupte cu proprii demoni.

      Ne rănim unele pe altele pentru că doar așa ni se permite să ne exprimăm furia. Când suntem private de alegeri, focul dinăuntru crește. Uneori am impresia că s-ar putea să ardem lumea din temelii cu dragostea noastră, cu furia noastră și tot ce e cuprins între ele.

      Din punctul meu de vedere, cartea a fost cam  macabră și cam deprimantă. Pentru mine a fost prea mult. Mi-aș fi dorit mai multe emoții pozitive și un altfel de final.  Cu toate acestea, mi-a plăcut ideea cărții și am apreciat curajul, ingeniozitatea, caracterul puternic și puterea de sacrificiu a lui Tierney. Mi-a plăcut că și-a păstrat convingerile și a încercat să-și depășească condiția. Din partea mea primește  3 steluțe din 5.

 

" Fiica ambasadorului" - Pam Jenoff

      

Titlu: Fiica ambasadorului 

Autor: Pam Jenoff

Număr pagini: 286

Anul apariției: 2021 

Editura: Litera

Colecția: Blue Moon

Rating Goodreads: 3,6.

      Cartea Fiica ambasadorului face parte din seria Iubita comandantului, scrisă de Pam Jenoff. Deși reprezintă ultima carte din serie, acțiunea este plasată înaintea celorlalte două cărți, pe fundalul reconstruirii Europei după Primul Război Mondial.  

      După cum precizează și autoarea în Mulțumiri, cartea îmbină, într-un mod creativ, faptele istorice cu fictiunea. Fiind fascinată de această epocă, a cercetat îndelungat evenimentele istorice precum și climatul social și politic al vremii respective.

     Fiica ambasadorului este nimeni alta decât Margot, misterioasa primă iubită a comandantului Richwalder, care este menționată doar, în cartea Iubita comandantului. În acest volum, Margot este personajul principal, povestea fiind relatată din perspectiva ei. 

      Însoțindu-l pe Papa la Conferința de pace de la Paris, tânăra Margot îl întâlnește pe Georg, un ofițer german care îi propune să lucreze pentru el, traducând documente confidențiale pentru germani. Captivă între atracția pe care o simte pentru Georg și sentimentul de datorie ca logodnică a lui Ștefan, locotenentul aflat în convalescență la Berlin, Margot își propune să profite din plin de oportunitatea de a se afla într-unul dintre cele mai frumoase orașe ale lumii și să-și găsească destinul.

      Când o întâlnește întâmplător, pe Krysia Smok, Margot se simte, în mod inexplicabil, atrasă de această femeie misterioasă prin alura ei ca de vrăjitoare, desprinsă din basme, cu pomeți înalți și părul pieptănat în sus ca o regină. Ce rol va juca  în viața lui Margot și cum îi va schimba viața, veți afla, printre altele, dacă sunteți curioși să citiți această carte.

      Glasul Krysiei mă încălzește ca o plapumă. Îmi dă sfaturi înțelepte, ca o soră mai mare cum nu am avut sau ca o mamă pe care abia am cunoscut-o...Emoțiile sunt umane și ne fac bine. Arată că ne pasă.

     Relația dintre părinți și copii este, de asemenea aprofundată în roman, autoarea dezvăluindu-ne, la finalul cărții, pierderea propriului tată, chiar în timp ce lucra la acest proiect. Pierzându-și mama încă de la o vârstă fragedă, Margot dezvoltă o relație apropiată cu tatăl ei dar totodată se luptă să accepte relația acestuia cu mătușa ei.

      O poveste palpitantă, despre prietenie și iubire, despre trădare și manipulare dar și foarte emoționantă, așa cum ne-a obișnuit autoarea americancă. Din aceste motive, eu i-am oferit 5 steluțe din 5, pe Goodreads. 

      " Încadrând povestea personală a lui Margot în viziunea mai largă a lumii de la începutul secolului XX, Jenoff țese cu abilitate conceptele de curaj, credință și iubire în peisajul dramatic."

Booklist 

      

      

„Tess d'Urberville ”- Thomas Hardy

Titlu: Tess d'Urberville

Autor: Thomas Hardy

Editura: Univers

Colecția: Clasicii Literaturii Universale

Anul apariției: 1982

Număr pagini: 443

Rating Goodreads: 3,81

      Anul acesta mi-am propus să citesc mai multe cărți clasice și astfel am făcut cunoștință cu Tess d'Urberville, romanul scriitorului britanic, Thomas Hardy.

      Nu am mai citit nicio carte până acum de la acest autor, așa că voi începe cu câteva date privitoare la biografia sa.

      Thomas Hardy s-a născut în comitatul Dorset, în anul 1840. După terminarea studiilor în Londra, la vârsta de 22 de ani devine arhitect. După o perioadă de cinci ani petrecuți în capitală, el revine în satul natal unde își incepe o carieră alternativă ca romancier. 

      Tess d'Urberville este cel mai cunoscut roman al său, fiind publicat în anul 1891. Romanul este structurat în șapte părți, fiecare parte având un nume semnificativ din punct de vedere al desfășurării acțiunii. 

     Personajul principal este Tess cea mai mare dintre cei șapte copii ai lui Jack și Joan Durbeyfield, o familie nevoiașă din comitatul Wessex. La îndemnul părinților săi, Tess pleacă de-acasă, pentru a-și cunoaște rudele bogate din partea tatălui său, descoperite recent. Prin urmare, îl va întâlni pe Alec d'Urberville, un tânăr lipsit de scrupule, care îi oferă o slujbă ca îngrijitoare la ferma de păsări a mamei sale. Vrăjit de frumusețea tulburătoare a fetei, Alec își pune în gând să o cucerească cu orice preț și astfel, tânăra Tess, fragilă și neajutorată, devine o victimă a circumstanțelor.

      De ce-a trebuit oare ca această frumoasă piele de femeie, delicată ca o floare și curată ca zăpada, să primească pecetea atât de grosolană care-i fusese dinainte hărăzită? De ce se întâmplă atât de des ca tot ce-i delicat să cadă în mâna a ceea ce-i grosolan, ca femeia să cadă în mâna bărbatului care nu-i este potrivit, și bărbatul să cadă în mâna femeii cu care nu se potrivește?

      După o lungă perioadă de timp, Tess își încearcă iar norocul la lăptăria Talbothays, locul unde îl va reîntâlni pe Angel Clare, bărbatul de care se va îndrăgosti. Dar, Tess își jurase să nu se căsătorescă niciodată, fiind bântuită de trecutul său nemilos. Oare dragostea ei pentru Clare o va face să se răzgândească în privința planurilor ei de viitor? Cum se va împăca această dragoste cu trecutul ei?  Clare o iubea dar sentimentele sale erau trainice sau erau doar emoții trecătoare datorate frumuseții ei?

      O poveste tulburătoare despre fatalitate, suferință și caracterul efemer al iubirii, care pe mine m-a emoționat până mi-au dat lacrimile. Bineînțeles că i-am acordat 5 steluțe din 5 pe Goodreads și vă invit și pe voi să o citiți în caz că nu ați citit-o. Eu am pus deja pe listă altă carte cunoscută de la acest autor, Far from the Madding Crowd- Departe de lumea dezlănțuită.

      După ce am citit cartea, am vizionat și filmul realizat în 1979, care mi-a plăcut la fel de mult. Chiar am rămas plăcut impresionată de cât de bine au fost redate anumite scene. 

Citate: 

      Uneori sufletele noastre se pot desprinde de trup, chiar când suntem în viață. Și nu e greu deloc să simți cum se desprinde. Uite te culci noaptea pe iarbă și rămâi ațintit la o stea: una mare și strălucitoare, și te gândești numai și numai la ea. Curând, vei simți că te prăbușești în abisul cerului, la distanță enormă de trupul care parcă nu-ți mai e de folos.( Tess)

     Dragostea ei era prea  pătimașă pentru puterile omului, prea puternică, prea sălbatică, poate chiar ucigătoare.

„Semnificatia romanelor lui Thomas Hardy este semnificația gravă pe care o are viața umană pentru cine o privește înfiorat de destinul ei tragic.”  

- G. Ibrăileanu

„ Eleonor Oliphant se simte excelent”- Gail Honeyman

Titlu: Eleonor Oliphant se simte excelent 

Autor: Gail Honeyman

Anul apariției: 2019

Editura: Rao

Număr pagini: 352

Rating Goodreads: 4.27

      Mereu am fost mândră că mă pot descurca singură. Sunt o adevărată supraviețuitoare- sunt Eleonor Oliphant. Nu am nevoie de nimeni altcineva- nu lipsește nimic din viața mea, nu e nicio piesă lipsă în propriul meu puzzle. Sunt o entitate autonomă.

       Citatul de mai sus reflecta crezul tinerei Eleonor Oliphant, în vârsta de 30 de ani. Dar lumea ei se schimbă radical când îl întâlnește pe Johnnie Lomond, un renumit muzician, de care se îndrăgostește la prima vedere. Îmbrăcat ca un adevărat gentleman, Eleonor este convinsă ca a găsit iubirea vieții sale și bărbatul pe care „Mami” l-ar fi considerat perfect pentru ea.

      Mă convinsesem că el era acela, că el m-ar fi putut ajuta să fiu normală, că ar fi reparat tot ce era în neregulă cu viața mea. Cineva care m-ar fi putut ajuta să mă descurc cu Mami, să îi ignor vocea în timp ce îmi șoptea la ureche, spunându-mi că sunt rea, că am greșit, că nu am fost destul de bună.

      Supraviețuitoare a unui incendiu, Eleonor a fost mutată din plasament în plasament până când a împlinit șaptesprezece ani și a primit apartamentul unde locuiește momentan. După absolvirea facultății, domnișoara Oliphant se angajează la firma de design grafic a  lui Bob, unde îl întâlnește pe Raymond, „un depanator de calculatoare cu o serie de obiceiuri sociale nefericite” și astfel își face primul ei amic.

      Viața lui Eleonor este tristă și deprimantă, marcată de singurătate, vinovăție și temeri dar personajul lui Eleonor te cucerește iremediabil. Am compătimit-o și am îndragit-o totodată pe tânăra domnișoară Oliphant, fiind acaparată încă de la început de povestea ei, pe care autoarea ne-o relatează într-o manieră tragico-comică , învăluind-o în mister până la final. Eu i-am dat 4 steluțe din 5.

      Citate: 

      În cazul în care tăcerea și singurătatea mă apasă și mă bântuie, strivindu-mă, sculptând în mine ca în gheață, trebuie să vorbesc cu voce tare, uneori doar ca să îmi demonstrez că sunt încă vie.

       Unii oameni, cei slabi, se tem de singurătate. Ceea ce nu reușesc să înțeleagă este aspectul foarte eliberator al singurătății – odată ce îți dai seama că nu ții nevoie de nimeni, poți avea grijă de tine fără probleme. Asta e toată chestia: este cel mai bine să ai grijă de tine. Nu îi poți proteja pe alții, oricât de mult ai încerca. Încerci, dar nu reușești, și lumea se prăbușește în jurul tău, arzând complet.

       În zilele noastre, singurătatea este noul cancer – un lucru rușinos, jenant, cu care ai de-a face într-un fel obscur. Un lucru de temut, incurabil, atât de îngrozitor, încât nici nu îndrăznești să-l menționezi; ceilalți oameni nu vor să audă cuvântul rostit cu voce tare, de teamă ca nu cumva să fie afectați și ei sau să provoace astfel soarta și o groază asemănătoare să se abată asupra lor.

      „Când citești despre monștri, am spus, uiți că ei aveau familii. Ei nu apar de nicăieri. Nu te gândești niciodată la oamenii care rămân în urmă ca să facă față consecințelor.”

„ Soția diplomatului”- Pam Jenoff

 

Titlu: Soția diplomatului 

Autor: Pam Jenoff

Editura: Litera 

Colecția: Blue Moon

Data apariției: iulie 2021

Număr pagini: 378

Rating Goodreads: 3,94

      Jenoff explorează, cu sensibilitate și compasiune, situația dramatică lăsată de al Doilea Război Mondial și scoate la lumină această perioadă a istoriei Europei.   

( Library Journal)

      Soția diplomatului este continuarea cărții Iubita comandantului scrisă de Pam Jenoff, fiind a treia carte din serie.

      Personajul principal din acest roman, este, de această dată, un personaj secundar din cel de-al doilea volum și anume Marta Nederman.

      După ce și-a pierdut părinții și prietenii alături de care lucra în rezistență, în timpul războiului, Marta ajunge, grav bolnavă, prizonieră într-un lagăr nazist. Numărându-se printre supraviețuitori, la sfârșitul războiului, Marta se trezește într-o tabără pentru refugiați a Aliaților, unde îl reîntâlnește pe Paul, soldatul american care o salvase din închisoarea nazistă.

      Dar un eveniment nefericit are loc iar Marta este nevoită să plece în Anglia, lăsându-l în urmă pe Paul, bărbatul chipeș de care se îndrăgostise.

      Soarta îi aduce din nou împreună însă, pe cei doi îndrăgostiți, ca să-i despartă apoi într-un mod tragic. Rămasă singură, într-o țară străină, fără familie și fără serviciu, Marta se căsătorește cu Simon, un diplomat britanic, care îi oferă o slujbă ca secretară a sa, la Ministerul de Externe. 

      Când guvernul britanic află că există un spion comunist care le-a compromis activitatea printr-o scurgere masivă de informații, Martei îi revine misiunea de a merge la Praga pentru a obține un cifru, esențial pentru a depista care dintre agenții britanici lucrează, în realitate, pentru sovietici. Astfel, viața Martei va fi pusă din nou în pericol, întâmpinând numeroase obstacole și primejdii pentru a-și îndeplini sarcina. 

      Deși au fost câteva coincidențe incredibile, mi-a plăcut că am avut parte de acțiune și suspans, cartea fiind plină de răsturnări de situații. O lectură captivantă despre eroism, dragoste și trădare, pe care o recomand cu drag! Eu i-am oferit 4 steluțe pe Goodreads. Abia aștept să citesc și cealaltă carte din serie, intitulată, Fiica ambasadorului, pe care am achiziționat-o recent.

      Viața este complicată, răspunde Jan. Este imprevizibilă și scurtă...Dar ține minte, există întotdeauna un preț pentru alegerile pe care le facem.

 

" Arta subtilă a nepăsării" - Mark Manson

Titlu: Arta subtilă a nepăsării: o metodă nonconformistă pentru o viață mai bună

Autor: Mark Manson

Data apariției: Noiembrie 2017

Editura: Lifestyle publishing 

Număr pagini: 238

Rating Goodreads: 3.92 din 5

      Arta subtilă a nepăsării ne prezintă, așa cum reiese și din subtitlu, o metodă nonconformistă de a privi viața, pe care nu am mai întâlnit-o în nicio carte de dezvoltare personală până acum. Nu pentru că aș fi citit eu foarte multe cărți de acest gen, dar cele pe care le-am citit, aveau la bază noțiunea de gândire pozitivă. Ei bine, această carte pune accent, contrar așteptărilor mele, pe latura negativă a lucrurilor, pe valorile neconvenționale, și anume: responsabilitatea, nesiguranța, eșecul, respingerea și, nu în ultimul rând, acceptarea morții. 

      Să nu-ți pese înseamnă să privești în față cele mai terifiante și mai dificile provocări ale vieții și totuși să treci la acțiune.

      Prin responsabilitate, autorul se referă la faptul că omul este responsabil pentru orice i se întâmplă în viață, indiferent dacă este sau nu vina lui. În opinia sa, acceptarea responsabilității constituie primul pas spre rezolvarea problemelor noastre. 

      Ceea ce mi-a plăcut îndeosebi la această carte, sunt exemplele pe care ni le oferă autorul. Nu este genul acela de carte de dezvoltare personală plină de teorie și de "sfaturi" care te obosesc la un moment dat, ci autorul ne expune punctul său de vedere prin exemple concrete din viața lui sau din viața unor personalități. Cartea mi-a adus aminte de Cele cinci limbaje ale iubirii, de Gary Chapman, o carte foarte frumoasă, pe care o recomand oricui, unde scriitorul ilustrează limbajele tot prin exemple concrete. 

      Nu am rezonat chiar 100% cu exemplele lui Manson în ceea ce privește responsabilitatea și aici mă refer la responsabilitatea în fața tragediilor oribile. Sunt de acord cu faptul că noi alegem cum să gestionăm experiențele dureroase, cum le putem transforma în experiențe benefice ulterior, dar consider că acest lucru depinde  de personalitatea și de caracterul fiecărei persoane. 

       Manson ne mai vorbește despre formele nesănătoase ale iubirii, despre relații toxice, despre încredere, despre angajament, despre sinceritate și importanța de a spune „ nu”.

      Problema e că iubirea romantică seamănă foarte mult cu cocaina. Adică, seamănă înfricoșător de tare. În sensul că stimulează aceleași părți ale creierului. Îți dă o stare de euforie și te ajută să te simți bine o perioadă, dar creează cel puțin tot atâtea probleme cât rezolvă, așa cum face și cocaina. 

      Ne definim prin ceea ce respingem. Dacă nu respingem nimic( poate și din frica de a nu fi respinși la rândul nostru), practic nu avem identitate. 

      Încrederea e ca porțelanul chinezesc. După ce l-ai spart o dată, s-ar putea să-l poți reface, cu grijă și atenție. Dar dacă îl mai spargi o dată, se va împrăștia în mai multe bucăți si-ți va fi deja mult mai greu să-l repari. Cu cât îl spargi mai des, cu atât se fărămițează în mai multe bucăți și devine mai imposibil de reparat. Prea multe cioburi și prea mult praf.

      Spre final, scriitorul american abordează subiectul eului conceptual, conform teoriei lui Becker, care susține că omul își dorește să lase ceva în urma lui pentru a compensa dispariția eului fizic, subliniind importanța conștientizării și acceptării propriei efemerităti.

 << Bukovsky scria candva: „Toți vom muri, toți până la ultimul. Ce balamuc. Numai pentru asta și ar trebui să ne iubim unii pe alții. Dar nu ne iubim. Suntem terorizați și aplatizați de mizeriile vieții; Suntem consumați de nimicuri.” >>

 

 

 

       

      

    

„ Din nou la Pemberley”- Julia Barrett

Titlu: Din nou la Pemberley- continuarea romanului Mandrie și prejudecată 

Autor: Julia Barrett 

Anul apariției: 2013

Editura: Orizonturi

Colecția: Romane celebre continuate 

Număr pagini: 272

Rating Goodreads: 3.34 din 5

      Literatura clasică a avut, are și va avea un loc aparte în sufletul meu. Dragostea mea pentru lectură a început cu un roman clasic intitulat La răscruce de vânturi, de Emily Brönte, roman care a devenit și preferatul meu. Apoi a crescut datorită operelor surorii sale, Charlotte Brönte: Villette și Jane Eyre, după care, această pasiune, a înflorit cu romanele fermecătoare ale lui Jane Austen: Mândrie și prejudecată, Persuasiune și Rațiune și simțire. 

      Romanul Mândrie și prejudecată l-am citit acum trei ani și mi-a plăcut foarte mult. Când am aflat că există o continuare a acestuia, mi-am dorit foarte tare să o citesc și astfel am intrat în posesia cărții Din nou la Pemberley, scrisă sub pseudonimul Julia Barrett. 

      Nu am citit-o imediat, cartea a stat câțiva ani pe raftul meu, nu aș putea spune de ce, poate de teama de a nu rămâne dezamăgită, poate din cauza faptului că am citit mai multă literatură contemporană în ultimii ani, cert este că anul acesta mi-am propus să citesc mai multe opere clasice, precum și continuările romanelor mele preferate. 

      Cartea pe care am citit-o, este cea apărută în colecția Romane celebre continuate, de la Editura Orizonturi, ediție care mi-a plăcut foarte mult, având o copertă tare frumoasă, cu titlurile celor două romane scrise în relief. Cartea este structurată în șase părți și cuprinde patruzeci și patru de capitole scurte, motiv pentru care este foarte ușor de citit și de manipulat.

      Stilul de scriere este de asemenea, ușor, plăcut, nu se compară cu cel al lui Jane Austen din secolul al XIX-lea, bineînteles, dar Julia Barrett reușește totuși să creeze atmosfera epocii respective utilizând un limbaj specific și înfățișându-ne aceleași personaje, puse în situații diferite, însă într-o manieră destul de asemănătoare ca în primul roman, atât din punct de vedere al desfășurării acțiunii cât și prin stilul plin de umor, de sarcasm sau de considerație la adresa personajelor.

      Romanul începe cu un mic rezumat al cărții Mândrie și Prejudecată, lucru care poate ajuta cititorul să-și reîmprospăteze memoria, dacă nu a citit recent primul roman, așa cum a fost în cazul meu. 

       Personajul principal al cărții este Georgiana Darcy- sora arogantului domn Fitzwilliam Darcy, din Mândrie și prejudecată , stăpânul domeniului Pemberley.

       Povestea începe cu debutul domnișoarei Darcy în societate, eveniment organizat la conacul Pemberley din Derbyshire. 

      Cunoscând dezamăgirea în dragoste la vârsta fragedă de cinsprezece ani, Georgiana se hotărăște să nu-și mai ofere inima, cu ușurință, niciunui bărbat, devenind acum la șaptesprezece ani mai cumpătată și dornică să lupte împotriva slăbiciunilor sale. 

      Pe măsură ce înflorea în ea feminitatea, copilul de altădată se preschimba într-o femeie nespus de atrăgătoare. Era înaltă, cu un trup armonios, iar mișcările ei erau pline de grație. Aceste însușiri la care se adăuga și zestrea pe care o aducea, făceau din domnișoara Darcy una dintre partidele cele mai strălucite. Însă, deși îi plăcea să fie curtată de un impresionant număr de pretendenți ireproșabili, totuși nu alesese pe niciunul. Le zâmbea tuturor, se purta frumos cu ei, dar nu făgăduia nimănui nimic.

       La bal își face apariția Thomas Heywood, un tânăr căpitan de marină, întors recent dintr- o misiune de luptă, dar Georgiana, deși se simte atrasă de el, își impune să aștepte până ce bărbatul își va dovedi calitățile, nedorind să-și mai asume riscul unei pasiuni necugetate. 

       Între timp, îi atrage atenția și arhitectul Leigh Cooper, angajat de domnul Darcy pentru a reda grația și frumusețea conacului Pemberley. 

      Care dintre cei doi bărbați va fi cel cu adevărat superior, cel care îi va satisface așteptările, nu va fi chiar așa de greu de ghicit. Mi-aș fi dorit ca scriitoarea să fi pus mai mult accent pe relația dintre cei doi îndrăgostiți, așa cum a procedat Jane Austen în primul roman cu personajele Darcy și Elizabeth, însă, din păcate, am rămas dezamăgită din acest punct de vedere. Nu am simțit emoția, mi-aș fi dorit mai mult dialog între cei doi, am simțit că „ alesul” a fost lăsat cumva în umbră. 

      Pe de altă parte, cartea e drăguță, are un farmec aparte, cum sunt cărțile de genul acesta, părerea mea este că merită citită. Eu am notat cartea cu 3.5 steluțe din 5.

„ Oameni anxioși” - Fredrik Backman

Titlu: Oameni anxioși 

Autor: Fredrik Backman

Anul apariției: 2021

Editura: Art

Număr pagini: 464

      Aceasta este o poveste despre un pod, despre idioți, despre o luare de ostatici și o vizionare de apartament. Dar și o poveste de dragoste. De fapt, mai multe.

      În acest roman, intitulat Oameni anxioși, Fredrik Backman țese o poveste despre oameni în primul rând, despre sentimentele, complexele și anxietatea lor. 

      Într-o zi mohorâtă de iarnă, în centrul Scandinaviei, chiar înainte de ajunul Anului Nou, un spărgător hotărăște să jefuiască o bancă. Dar, spre ghinionul lui, banca se dovedește a fi o agenție care nu lucrează cu numerar. 

      Fugind de poliție, spărgătorul nimerește într-un apartament unde se organiza o vizionare de apartament. Prin urmare, el decide să îi ia ostatici pe oamenii aflați la fața locului: două cupluri, o  directoare de bancă și o bătrână în vârstă de 80 de ani. 

      Făptașul nu era unul obișnuit. El era doar un om care avea nevoie de suma de 6500 de coroane pentru a plăti chiria și avea de gând să înapoieze toți banii băncii, cu dobândă.

      De ce este o poveste despre un pod?

      În urmă cu zece ani, un bărbat s-a aruncat de pe un pod. Înainte, i-a scris o scrisoare unei femei care lucra la o bancă și care a refuzat să-i acorde un credit. Această poveste îi leagă pe mai multe personaje din carte. Care sunt aceste personaje și ce au ele în comun, vom descoperi pe măsură ce înaintăm cu lectura.

      În opinia mea, Fredrik Backman reușește în acest roman să creeze mai mult suspans decât în celelalte romane ale sale dar utilizează același stil ironic și realist în ceea ce privește personajele. Regăsim subiecte precum: iubirea, familia, anxietatea sau homosexualitatea,abordate cu acea  profunzime care nu poate decât emoționa și sensibiliza cititorul, aducându-l în starea de a empatiza cu eroii cărții pentru că nu ai cum să nu te regăsești măcar puțin în personajele lui Backman.

      Cuplul Ana și Roger mi- a adus aminte de Ove și de soția lui, personaje din alt roman de-al scriitorului, la fel de diferiți la caracter dar pe care îi leagă o mare iubire.

      - Îl iubești pe celălalt până când nu mai puteți trăi unul fără altul. Pe urmă nici când nu mai iubești o vreme, tot nu mai poți trăi...fără celălalt.

      Ana reprezintă tipologia femeii de succes, cu cariera, în timp ce Roger este genul bărbatului familist care a renunțat la carieră pentru a sta acasă, să aibă grijă de copii. După ce copiii au crescut, ei n-au mai știut cum să se regăsească.

     Când ești părinte, tot oxigenul familiei e consumat, preț de câțiva ani, de sentimentele copiilor. Iar emoțiile pot fi atât de intense, încât unii adulți nu apucă ani de zile să-și mărturisească propriile trăiri. Și, dacă n-ai avut șansa să vorbești despre asta suficient de lung timp, în cele din urmă nu mai știi cum se face. 

       Aparent, persoanele din apartament nu par să aibă prea multe în comun, dar pe măsură ce ajung să se cunoască mai bine realizează că îi leagă aceeași anxietate, aceleași temeri și suferințe doar că acestea se manifestă în mod diferit, fiecare om luptându-se cu propria lui poveste.

      Relația dintre copii și părinți este ilustrată îndeosebi prin intermediul celor doi polițiști care anchetează cazul: polițistul cel bătrân, Jim și polițistul cel tânăr, fiul său Jack. Jim nu a vrut ca fiul său să devină polițist, ci și-ar fi dorit să ajungă scriitor, așa cum visa el în adolescență.

      Lucru de neînțeles pentru fii și rușinos pentru tați să recunoască, este că de fapt, nu ne dorim să-i vedem pe copiii noștri nici urmându-și propriile visuri, nici călcându-ne pe urme. Ci noi vrem să le călcăm pe urme, când ei ne urmează visurile.

      Mama lui Jack, era nucleul familiei, cea care a ținut familia unită și mi s-a părut uluitor cum aceasta reușește chiar și dincolo de moarte, să  se cuibărească în mintea celor doi bărbați și să le influențeze deciziile. 

      Mi-a plăcut foarte mult și dialogul dintre Zara și psihologa ei, Nadia. Prin  prisma acestor două personaje, scriitorul ne vorbește despre fericire, despre iubire, dar și despre singurătate și anxietate.

      - Dar care-i sensul vieții, după tine? Răspunsul Zarei a sunat ca al cuiva care cugetase ani de zile la asta. 

Răspunsul unei persoane care a hotărât că, pentru ea, era mai important să aibă o slujbă importantă decât o viață importantă: 

- Să ai un scop. O menire. O direcție. Și vrei să știi adevărul? Adevărul e că majoritatea oamenilor vor mai degrabă să fie bogați decât fericiți în viață. 

      Citatele mele favorite din carte sunt prea multe ca să le scriu pe toate, dar am ales top 3 citate preferate, pe care le las, ca încheiere, cu speranța că v-am făcut curioși să citiți cartea.

     Suntem doar străini care trec unul pe lângă celălalt, iar anxietatea ta o atinge în treacăt pe a mea când fibrele hainelor noastre se încurcă și se descurcă preț de-o clipă în aglomerația de pe trotuar. Și nu știm niciodată cu adevărat ce facem unii cu alții.

       Lucru ciudat când vine vorba despre anxietate este că încercăm să vindecăm haosul cu haos. O persoană care se bagă într-o situație catastrofală arareori dă înapoi. De cele mai multe ori continuăm, ba chiar accelerăm. Ne-am creat o existență în care îi vedem pe alții izbindu-se de un zid, dar ne așteptăm ca noi să reușim să trecem prin zid. Cu cât ne apropiem mai mult, cu atât suntem mai convinși că soluții din ce în ce mai improbabile ne vor salva miraculos, în timp ce toți cei care se uită la noi așteaptă să vadă...izbitura.

      Se spune că personalitatea unui om este suma experientelor sale de viață. Dar nu e întru totul adevărat, căci, dacă trecutul nostru ar fi tot ce ne definește, nu ne-am putea suporta pe noi înșine. Trebuie să ne convingem că suntem mai mult decât greșelile noastre de ieri. Că suntem și cele mai bune alegeri pe care le vom face, că suntem și toate zilele noastre de mâine încolo.